Incursiuni prin Memorie

Cuvînt înainte la un nou invitat cristoiublog.ro: Marele ziarist Neagu Udroiu

Pe vremea cînd ajunși la putere, Tinerii, cum erau alintați Legionarii, se băteau cu pumnul în piept că le sînt lor înșile suficienți, Stelian Popescu, pînă nu demult susținător al Tinerilor, acum, desigur, nerecunoscători, avertiza în comentariul Tineri. Bătrîni. Elite din Universul, 20 octombrie 1940, că „nu de la lupta contra bătrînilor se poate aștepta progrese, ci de la descoperirea elitelor”. Care elite nu depind de vîrstă. Pot fi găsite și printre tineri și printre bătrîni. La acest adevăr m-am gîndit ori de cîte ori am avut în față biografia lui Neagu Udroiu. Destinul de ziarist al lui Neagu Udroiu întrece, prin amploare și diversitate, zeci de destine ale celor care azi, sub acoperirea de Tineri, îl atacă. Semnificativ pentru acest destin rămîne faptul că Neagu Udroiu a fost un reporter de teren. Numai cine n-a făcut teren în viața lui nu știe cu cîte probleme se confruntă cel plecat din redacție, în lume, să scrie un reportaj, să ia un interviu, să acopere un eveniment. După retragerea din presa activă, Neagu Udroiu a cunoscut o a doua tinerețe de om al condeiului. S-a apucat să-și scrie memoriile. Punînd la lucru experiența de gazetar profesionist, a scris o Istorie a presei românești. O istorie semnată nu de un teoretician de cotidiene, ci de un jurnalist care, prin destinul său, poate înțelege, alți jurnaliști dinaintea sa.
Așa cum ne îndeamnă Stelian Popescu trebuie să descoperim elitele acolo unde se află. În privința scrisului despre presă, Neagu Udroiu face parte dintre Elite. De aceea, l-am rugat să scrie săptămînal, ca invitat al cristoiublog.ro, un text despre marile întîlniri din viața sa de reporter de teren. Mi-a răspuns prin rubrica Incursiuni prin Memorie, care debutează în acest număr și va fi publicată în fiecare ediție de luni.

Ion Cristoiu

Cu Gabriel Garcia Marquez: PATRIARHUL

– Mai plouă şi azi la Macondo? Întrebarea mea îi provoacă o prelungită expunere despre conceptul Macondo, prezent în opera sa, tradusă, din fericire, din belşug, şi la noi. Macondo, ne spune, înseamnă un loc anume, cu întâmplări anume. Macondo este, totodată, un anotimp anume cu trăiri speciale şi cu precipitaţii din belşug. Da, plouă tot timpul la Macondo, pare a fi răspunsul la care s-a simţit dator.
Îl văzusem aşezat la o masă în barul de la parterul imensei clădiri unde urma să aibă loc întâlnirea noastră. Nu pare câtuşi de puţin la încheierea unui veac de singurătate. Un patriarh atins de brumele toamnei, da. Dar nu mai mult de atât. Dar, e drept, nici mai puţin. Două detalii îţi sar în ochi, privindu-l din imediata apropiere. Pe faţa măslinie – aduce teribil cu un Zorba mai puţin uscăţiv – se impune mustaţa bogată şi decolorată, bogată şi impusă prin simetrie. Apoi, zâmbetul acela copleşitor prin bunăvoinţă şi stimulator întru apropiere.
Întâlnirea are loc în dulcele stil clasic al interviului colectiv: mai mulţi intervievatori, un singur intervievat. Cei ce punem întrebări suntem noi, cei veniţi de departe şi ajunşi în Columbia. Cel aflat în fotoliul din încăpătorul salon de protocol ne este cunoscut, drag şi din acest moment şi apropiat: Gabriel Garcia Marquez, prozatorul care magnetizează în cascadă sufletele cititorilor de pe Mapamond, chemându-i la întâlnirea cu opera sa, cu apăsările pe hârtie a peniţelor stilourilor din panoplia ultimei jumătăţi de veac.
Din întrebările noastre, repezite, în cascadă, născute din spaima de a nu le veni rândul, se compune o frescă a trăirilor şi furtunilor sale sufleteşti. Mă uluieşte candoarea cu care trece de la o etapă a existenţei la alta, de la neliniştile autorului începător – calculează ce le putea oferi zilnic copiilor din veniturile luate pe o carte la un moment dat şi cât putea să-i răsfeţe, cu o ciocolata în plus la volumul următor mai bine plătit – la detaliul deloc de ignorat al statutului de Laureat Nobel, de scriitor tradus în mulţime de limbi vorbite pe glob.
– Ce aţi recomanda unui scriitor începător în limba dumneavoastră?
– Să se închipuie în stare să-l ajungă din urmă pe Cervantes!
Zâmbim mânjeşte. Dacă toţi le spune aşa ceva, unde am ajunge? Simte diferenţa de abordare. Continuă pentru a spulbera echivocul:
– Doar aşa putem avea şansa de a-l întrece cineva!
Gazetarul din mine:
– Este valabil şi în gazetărie?
– De bună seamă. Sunt prin formaţie jurnalist şi doresc să se ştie cât preţ pun pe jurnalismul adevărat. Da, sfătuiesc pe orice începător să se creadă în stare să scrie cele bune articole care au apărut vreodată. Doar aşa această branşă – din care fac parte şi pe care o preţuiesc foarte mult – sunt între cei care consideră gazetăria un gen literar ce trebuie apreciat ca atare – doar aşa spun, muncă la ziar