Individul nu e conștient că participă la un act istoric

D-ale lui Stendhal: „Societatea fiind împărţită pe secţiuni, ca un bambus, marea luptă a unui om, e să urce în clasa superioară clasei sale, iar toate eforturile acestei clase au drept ţintă să-l împiedice şi să urce.” (Stendhal, Viața lui Henry Brulard. Amintiri egotiste, Editura pentru literatură, București, 1965)

*

Camil Petrescu. În tentativa mea de a scrie o carte despre Camil Petrescu intitulată semnificativ Jurnalul unei obsesii – Camil Petrescu, am fost constrîns să citesc Un om între oameni, romanul în trei volume al scriitorului publicat între 1953-1957 (al treilea volum a apărut postum). Mi-am notat atunci în fugă cîteva gînduri iscate din lectura cărții, gînduri pe care le descopăr azi într-un caiet de note din 1970. Reproduc două dintre ele:

De ce un mare eşec, un eşec de prestigiu cum ar spune cineva. Pentru că aici, Camil Petrescu încearcă două lucruri imposibile pentru personalitatea lui:

• să scrie un roman obiectiv, în care autorul să se depărteze de personaje, „lăsînd viaţa să curgă”, efort contrar talentului de narator subiectiv care l-a făcut celebru pe autorul Ultimei nopți de dragoste.
• să scrie despre lumea țăranilor, la care nu se pricepe, pentru că el e un scriitor al citadinului. Țăranii sînt binecuvîntați cu comentarii care rămîn exterioare, personajelor din roman, aducînd mult cu un editorial festivist. Ca şi în cazul „Mioarei”, există un al treilea personaj, autorul, cel care comentează unele întîmplări, ducînd astfel la o specie stranie de roman, un roman în care povestitorul este implicat nu prin participare efectivă la acţiune, ci prin comentarea acestei acţiuni.

*

Adevăr. O istorie coborîtă uneori la nivel de telenovelă ne-a obișnuit cu clișeul Individului conștient că face istorie prin prezența sau chiar implicarea într-un anume fapt istoric. Mai ales după așa zisa Revoluție din decembrie 1989, botezată astfel de autorii Loviturii de stat pentru a trece drept revoluționari și nu puciști, s-a cultivat pe scară largă aserțiunea Mulțimea a năvălit în piață conștientă că o nouă eră se deschidea în fața ei.

Caragiale a ironizat suficient de genial în Statistică vorbele mari folosite pentru a explica prezența la un eveniment a unui număr considerabil de gură cască.
N-o mai facem și noi.

Ne întîlnim aici cu o simplificare butucănoasă a complexității psihologice a omului. Desigur, masele au năvălit în piaţă, dar motivul acestui gest, care le-a scos din albia zilnică de obişnuinţe, nu este conştiinţa actului istoric, ci o înlănţuire de motive mult mai nesemnificative: curiozitatea, glasul frumos al unui orator, foamea. În general, individul care participă la actul istoric nu-l trăiește ca pe un act istoric. Pentru a-l trăi ca atare înseamnă a fi conștient că e vorba de un eveniment care va rămîne în Istorie. Înseamnă a avea asupra lui o viziune de ansamblu. Dar această viziune se naşte numai prin depărtarea în timp, atunci cînd actul istoric poate fi corelat cu alte acte istorice, înlănţuit într-o serie care îi subliniază semnificaţia şi influenţa. Nimeni dintre cei care participă la un act istoric, cu excepția celor care-l pun la cale, nu e conștient că prin asta face Istorie.

Nici istoricul propriu zis, dacă zbiară lozinci antiguvernamentale la un miting din Piața nu e conștient că face Istorie.
E conștient doar că zbiară.