Înfrumusețare plastică și nereparatorie

Idealul de frumusețe e vechi de când lumea și mai capricios decât sexul odinioară „slab”. Astăzi toate sexele se vor tari, iar frumusețea – fizică – a ajuns dezideratul tuturor, din copilărie și până dincolo de vârsta senectuții. În era frivolităților numai cine-i chipeș, înalt (ca bradul), atletic, prezentabil, costumat impecabil (adică în conformitate cu futilitatea zilei), cine are picioare lungi (indiferent dacă se sprijină sau nu cu ele pe pământ), cine nu se abate de la forma și mărimea curburilor de pe planșetele designerilor proiectanți de goliciuni vidate de morală și intelect, are șanse la o carieră de succes și poate ocupa funcții de răspundere managerială. De unde știm asta? Pe de o parte de la studii „serioase” care au cercetat „fenomenul”, pe de alta de la gloata formatorilor și interpretatorilor de opinii, chit că nici unii, nici alții nu au o explicație științifică. Ce rost mai are să treci prin școală, când mai bine treci direct prin patul lui Procust? E clar că e musai să faci ceva pentru corpul tău. Și pentru cap, se înțelege, dar numai pe dinafară. Ba uneori putem umbla un pic și pe dinăuntru, dar numai cât să ne injectăm și implantăm… acid hialuronic, colagen, botox, piercing, tatuaje, silicon etc.

Dacă așa stau lucrurile în lumea muritorilor de rând, se subînțelege că cine aspiră la o carieră de excepție în lumea manechinelor trebuie să dispună de o voință de fier și să nu lase să i se aciueze nici măcar un gram de ce nu trebuie sau să-i lipsească vreo curbură pe undeva, fiindcă asta ar însemna să-și pună cariera în cui și să-și ia adio de la casta idolilor. În fața porților raiului estetic așteaptă o coadă lungă, mai lungă decât cea care dorea să-și ia rămas-bun de la regina adorată preț de șapte decenii. Să mai spună cineva că meseria de model nu este una stresantă! Mereu cu ochii pe cântar și mai ales pe oglindă, dispus la orice sacrificii și suportând cu stoicism înțepături, tăieturi, pensări, masaje, jupuiri, îmbăieri, prișnițe, liposucții, măști, vopseluri, pilule, vărsături (auto)provocate și sonde. Cine a zis că numai babele suferă torturi de dragul frumuseții?! O fac și junele care, la o adică, se lasă infestate cu tenii de câțiva metri lungime, ca să-și păstreze siluetele. Altminteri nu și-ar putea permite nicio înghițitură fără să se îngrașe și să-și riște jobul.

Manevrele de înfrumusețare sunt la fel de vechi ca omenirea însăși. Doar posibilitățile corectorilor erau mult mai limitate pe vremuri decât astăzi, în epoca microchirurgiei și a chirurgiei genetice. Cu milenii în urmă se încerca corectarea defectelor naturii ori a mutilărilor săvârșite de cruzimea firii omenești: buze de iepure, guri de lup, urechi secționate de sabie, nasuri amputate prizonierilor de război, criminalilor, duelatorilor și comițătorilor de adultere, plăgi, arsuri etc. Firește că reprezentanții cerului pe pământ au intervenit de nenumărate ori încercând să stăvilească tentativele de „înfrumusețare”, declarând mutilările drept voința divinității, căreia nimeni nu avea dreptul să i se opună. Chirurgii prea îndrăzneți erau pedepsiți cu excomunicarea, damnarea sufletelor și izgonirea din cimitire a rămășițelor pământești. Dar omenirea și-a văzut de drumul ei și a „progresat” în ciuda tuturor opreliștilor.

Industrializarea a pavat și drumul chirurgiei plastice și (ne)reparatorii și a permis modelatorilor de trupuri să îmbine frumosul cu utilul, din mâinile lor ieșind capodopere pentru care i-ar fi invidiat până și Michelangelo. Așa se face că tot mai mulți nedreptățiți de soartă pot să se bucure de frumusețea vieții. Prima augmentare a volumului sânilor datează din 1895, atunci când chirurgului german Vincenz Czerny i-a reușit spectaculoasa intervenție la o pacientă căreia i se extirpase simbolul feminității din cauza unui cancer de sân. Ce-i drept, el s-a folosit de țesut adipos (siliconul avea să urmeze de-abia în 1962), dar după el au urmat și alți temerari care au încercat și cu alte materiale (de la ulei, lanolină și parafină la bureți, cauciuc și sticlă) și în scopuri tot mai estetice și mai puțin reparatorii.

Estetica s-a instalat treptat – o perioadă a curs paralel cu reconstrucțiile impuse de mutilările cauzate de cele două conflagrații – și a ajuns o specializare de sine stătătoare și mai cu seamă extrem de profitabilă de-abia la finele secolului trecut – secolul unei estetici tot mai extravagante și mai fandosite și care caută nod în papură oricărei faceri naturale, preferând făcătura plasticienilor și a cosmeticienilor. Ce ne-ar mai fi invidiat torționarii inchiziției pentru instrumentele de tortură moderne! Cu siguranță că le-ar fi displăcut participarea benevolă, ba chiar înverșunarea unora de a se încadra în tiparul prescris de Procust, dar… și-ar fi luat revanșa folosindu-le fără anestezie.

Cea mai frecventă intervenție estetică majoră este aceea de mărire a sânilor. Aproape două milioane de femei nemulțumite de sânii lor reușesc anual să-și procure sumele necesare corecturilor. Lor li se adaugă alte câteva zeci de milioane de doritori să înlăture și cele mai mici cusururi reale sau imaginare. Numărul reclamațiilor împotriva Creației este în creștere, în numai patru ani, între 2015 și 2019, s-au înmulțit cu 25%. Puține intervenții sunt indicații medicale. Restul sunt capricii izvorâte din nepotrivirile cu trendul momentului. Și pentru satisfacerea lor se apelează nici mai mult nici mai puțin decât la dispozitive medicale. De ce? Fiindcă se poate. Fiindcă pe lângă sau în prelungirea chirurgiei reparatorii a mai apărut una extrem de lucrativă, care se cheamă „chirurgie estetică”. Nu suntem în stare să vindecăm marii arși, dar ne chinuie talentul la netezirea ridurilor și mărirea feselor.

Incursiuni în trecutul umanității ne dezvăluie lucruri oribile. Drumul înfrumusețării e unul pe cât de lung, pe atât de spinos. Și mai întotdeauna e unul fals, întocmai ca și medicamentele sau suplimentele care se administrează nu celor cărora le lipsește ceva, ci acelora care au tot ce le trebuie. Mai există cineva astăzi care să găsească estetic piciorul de lotus care a însemnat schilodirea femeilor chineze secole de-a rândul? Ori mutilarea genitală a fetelor africane, drept metodă ocolitoare de a le face credincioase bărbaților? Poți câștiga astfel afecțiunea unei ființe? Judecând după numărul imens de persoane care se lasă schingiuite astăzi cu toate instrumentele de care dispun chirurgii esteticieni, studiourile de cosmetică, tatuaj și piercing – torturi pentru care plătesc bani grei – nu s-ar zice că lucrurile au progresat prea mult. Icoanele frumuseții mileniului al treilea se lasă cioplite, vopsite și modelate de bună voie și nu obligate de tradiții și obiceiuri tribale barbare. Talia de viespe nu mai e conferită de corsetele care mutau sediul organelor interne, ci se obține altfel în secolul extragerii grăsimilor prin liposucție și al implantelor de sân și fese.

Nu intenționez o înșiruire a infinitelor posibilități de schimbare la față și mai ales la trup, fiindcă ar însemna să contribui fără voie la sporirea profiturilor acelei noi industrii care este chirurgia estetică și aș debilita și cele câteva spirite care încă mai găzduiesc ceva voință și îndrăzneală și se opun reclamelor agresive, cu riscul de a fi izolate de comunitatea de Cosânzene și Feți Frumoși. Prefer să mă ocup de evidențe și să salvez ce se mai poate de la goana acefală după înfrumusețare cu prețul rătăcirii de sine și nu de puține ori al afectării sănătății. Faptul că riscurile nu se mediatizează în aceeași măsură ca promisiunile de tinerețe fără bătrânețe nu înseamnă că ele nu există. Conform estimărilor, o intervenție din cinci se termină prost. Din când în când, mai scapă și câteva scandaluri, dar ele sunt doar vârful aisbergului.

Nu doresc nici să trecem la analiza diverselor tipuri de silicon și să încercăm să aflăm care dintre materiale e mai potrivit și care riscă să-și iasă din matcă, să plece la plimbare prin corp și să declanșeze tot felul de reacții din partea sistemului de apărare. Toate implanturile sunt materiale străine de corp și sistemul imunitar e dator să-l apere de intruși. Tocmai de aceea trebuie cumpănit cu grijă – ca la orice intervenție – între riscuri și foloase. Una e să refaci chirurgical mutilările genitale la femeile africane sau să repari urmările nașterilor multiple, și cu totul alta să faci propuneri sau să cedezi rugăminților de înfrumusețare a vaginului și altor părți ale genitalelor. Orice intervenție cât de mică este o intruziune în integritatea corporală și creează un loc vulnerabil și o poartă de intrare pentru alte neplăceri.

Or fi acidul hialuronic și colagenul niște substanțe sintetizate de corpul însuși, însă cele din seringă sunt sintetizate de industrie, chit că unele nu mai sunt extrase din creastă de cocoș, ochi de bovine, piei, oase, tendoane, ligamente, aripioare de pește și cartilaje (oare veganii știu asta?!), ci cu ajutorul biotehnologiei. În perioada pandemiei de Covid numărul „tratamentelor” cosmetice injectabile a sporit de la 42 la 64%. Explicația e halucinantă: persoanele înfrumusețate s-au putut retrage cu vânătăi și umflături cu tot între cei patru pereți – home office! – sau sub măștile de protecție și n-au mai fost nevoite să se teamă de ce vor spune colegii de birou! Câți dintre frumoși au luat în calcul și alte complicații grave care îi pândeau din umbră? Bunăoară orbirea, prin comprimarea vaselor care hrănesc nervul optic, ca să venim cu un singur exemplu din nenumăratele care se pot da.

Încă nu există (nu are rost să ne întrebăm de ce!) o reglementare strictă a modului de aprobare a dispozitivele medicale (stimulatoare cardiace, implanturi, proteze și alte accesorii) la nivel european. Ciudat, dacă ne gândim cum se reglementează și se uniformizează mai totul acolo, de la curbura castraveților la natura corpurilor de iluminat, dar nu este singura ciudățenie, după cum am aflat și din alte articole. Deși dispozitivele respective sunt introduse în corpul uman, calitatea lor nu este supusă unei analize la fel de atente și unor teste atât de complicate cum sunt supuse (cel puțin teoretic) medicamentele sau vaccinurile. Din motive financiare și logistice, nu se poate controla atât de riguros, se spune. Aici pare să fie valabil dictonul: Idei (lucrative) să ai, că are cine să ți le aprobe. Ce înseamnă asta? Că acea caracatiță e bine organizată și dispune de: trupe inovatoare, care își înaintează creațiile spre aprobare altor trupe privatizate, specializate în testarea produselor. Ultimele se află pe lista de salarizare a elitei, compusă din producători și distribuitori, care aduc pe piață avalanșa de produse, din care mai nimeni – cel mai puțin pacienții și medicii – nu prea mai știe ce să aleagă, așa că toți aleg ce li se „recomandă”. Eventualele problemele și complicații sunt măturate sub preș de alte trupe.

Că multe dintre acele creații nu excelează prin calitate e mai clar decât lumina zilei, având în vedere cum decurge testarea lor în „punctele de control”. Aici nu se fac studii dublu orb și controlate placebo, fiindcă nu e vorba de vindecarea unor boli, ci doar de a arăta că „funcționează”. Un implant dentar ține locul unui dinte, unul de sân arată ca un sân (oniric!), o proteză de genunchi se mișcă pe axele pe care se cer efectuate mișcările, un cateter cu radiofrecvență e capabil să coaguleze țesut cardiac. Cu ce rezultate și care pot fi consecințele, mai ales în timp, nu constituie obiectul testării. Barem de-ar fi efectuate studii cu produsele deja intrate în folosință, dar… nu prea se practică. Nu există nici măcar un registru în care să se consemneze neajunsurile apărute pe parcurs. Statele europene nu se ocupă cu certificarea, ci se mulțumesc cu specificația CE alocată de companiile private (80 la număr, prin urmare, producătorii au de unde alege și pe cine plăti!) specializate în controlul… funcționalității și mai puțin al calității. Și atunci? Cum și de la cine să afle utilizatorii?

Europenii nu prea au cum să afle, dar pot arunca o privire peste ocean, fiindcă în SUA există un astfel de registru iar instituțiile de stat încă se mai ocupă de aprobări. Aflăm că multe dintre produsele care se utilizează în UE au fost șterse de pe lista FDA, fiind considerate periculoase ori de calitate îndoielnică. Valabil și pentru cosmetice și alte articole de înfrumusețare plastică și deloc reparatorie. Tatuaje executate neconform, ori contaminate cu microorganisme periculoase și care, în cel mai fericit caz, îți mai adaugă o doză de frumusețe cu papule și pustule (în caz de ghinion te poți alege cu septicemii și leziuni cronice ale organelor interne); produse cosmetice contaminate cu azbest; dispozitive pentru injectarea materialelor de umplutură pentru buze și față provocatoare de leziuni grave etc. De ce ar fi situația altfel în UE? Dacă UE nu dispune de fonduri pentru dispozitive de importanță capitală cum sunt stenturile ori stimulatoarele cardiace, de ce ar dispune de unele pentru a verifica, de pildă, dispozitivele de injectare a acidului hialuronic ori a colagenului și altor produse zise „cosmetice” care acoperă și descoperă jupuind pielea milioanelor de doritori de schimbare la față? Nu mai vorbim de evaluarea riscurilor. Reglementarea UE spune că persoana sau compania care lansează un produs cosmetic pe piață este responsabilă pentru acel produs. Nimeni nu se opune trecerii graniței vreunui produs, atât timp cât importatorul (denumit și „persoană responsabilă”) se asigură că acel produs respectă cerințele (celebrul marcaj CE). Orice „inspector” poate trimite oricând orice produs laboratoarelor de analiză care să-i cerceteze calitatea, se mai spune. Nu mai continuăm, fiindcă nu ar avea rost. Până la urmă victimele sunt tot consumatorii „înfrumusețați”.

Nu-mi amintesc să fi citit undeva sau să fi auzit de vreun efect miraculos de întinerire al acelor preparate. Și nici nu mă miră, fiindcă îmbătrânirea e rezultatul conlucrării multor factori – de la gene și până la hormoni –, nu numai al reducerii cantității și densității colagenului din piele. Oare, dacă Charlotte Brontë sau Marin Preda ar fi reușit – cu ajutorul esteticienilor – să arate așa cum și-ar fi dorit (nu știu dacă ei înșiși sau lumea superficială din jurul lor le insuflase dorințele estetice), operele lor ar fi fost la o (și) mai mare căutare? Nu cumva „operele” înfrumusețaților de astăzi excelează prin valoare datorită acelor fasonări nefirești? Omenirea modernă pare să-și fi făcut un deziderat din a sfida Creația la modul cel mai grotesc. Atât de tare să doară efortul intelectual?

Însuși faptul că idealul de frumusețe s-a schimbat în permanență de-a lungul timpului ar trebui să ne pună pe gânduri și să ne dea de înțeles fie că nu știm ce-i frumusețea, fie că ea este atât de relativă, încât nu are rost să ne mai pierdem timpul – și așa prea scurt – definind-o, ci mai degrabă încercând s-o descoperim la fiecare din ființele cu care venim în contact și mai cu seamă la noi înșine. Frumusețea are tot atâtea chipuri câți oameni se perindă pe planetă. Posibil ca Cineva să dozeze după reguli doar de el știute atributele în funcție de menirea și vocația fiecăruia. Cine nu-și cunoaște capitalul, acela suportă torturile impuse de propria ignoranță.