Întâlnirea ratată cu ma’-marea și tata-mare

Intru încovoiat în cimitirul  „din Vale” al Islazului în a doua zi de Paști. Mi-am luat și unul dintre  nepoți,  ca să-l prezint bunicilor mei îngropați aici. Cu noi este, bineînțeles, și Marcel, prietenul dintotdeauna. Am stabilit dimpreună, cu niscaiva săptămâni în urmă, să le  aprindem o lumânare rudelor răposate, înapoiate țărânii, pe care nu le-am mai vizitat de ani buni. Puzderie de clienți noi, semn că moartea seceră întruna  în  satul ce mi-a răsfățat copilăria. Citesc  numele dușilor și amintirile mă împresoară, trezite  la viață. Doamne, ce onomastică bogată și diferită  de alte zone! Caut cu emoție mormântul  părinților  mamei, în partea veche a locului  colectiv de veci, însă mă tot încurc pe cărările  memoriei. Ploile, zăpezile și timpul au șters și crucile, le-au anulat  identitatea… Uitarea i-a năpădit cu totul, abia  acum au dispărut cu adevărat… Insist, refuz să mă dau bătut, o iau ba în stânga, ba în dreapta,  ba înainte, ba înapoi, nimic ! Doar buruieni  crescute în voie și cenușiul stratificat pe monumentele funerare înclinate de vânturile câmpiei.  Renunț, deși am sufletul sfâșiat de neputință și revoltă ! Și de  alean, niciodată potolit!  Cel mic mă  fixează într-un fel anume, de parcă mi-a  simțit  focul lăuntric, și mă întreabă candid: „Tataie,  mergem ?”. Plecăm…

Ajungem la pensiune, e deja amiază. Soarele pripește ca vara, făcând ca iarba să strălucească.  Mă întind pe gazonul verde, chiar la rădăcina  unei sălcii pletoase.  Adorm.  Din măruntaiele pământului aud vocea lui tata-mare, ușor gâjâită, însă i-aș  recunoaște-o  dintr-o mie. „Eram departe, cu mă-ta-mare, și n-am vrut să ne întoarcem!  Nu mă mai țin picioarele, că doar știi,  calc greu, și nici ochii  nu mă mai ajută. Apoi,  n-aș fi rezistat, mi-ar fi  stat iarăși inima să te reîntâlnesc, mai cu seamă că îl aveai alături  și  pe micuț. Ce dacă s-a scurs amar de vreme,  dorul de voi mă însoțește mereu și  plâng des pomenindu-vă  cu Veta.” Tace și suspină. Un  oftat lung și puternic mă clatină. „De, mă, Florache, puteai și tu să te căznești nițel până la groapă, că cine știe când o mai veni pe la noi Marian! Și, de, îmi mângâiam și eu băieții, of, că îndărătnic ești, mă, omule !” Glasul ma’-marii m-a trezit  din vis. Sau  părelnicul vis? Poate că ei chiar trăiesc și orbecăie  prin labirintul subteran, așteptându-mă. Pe mine și pe ceilalți urmași ai lor,  că astfel  sunt rânduite  dintotdeauna lucrurile… Le promit în   gând că data viitoare o să-i  găsesc, sigur o să-i găsesc !, și o să stăm nițel la taclale, la flacăra candelei, Dumnezeu să-i binecuvânteze și  să ne dea nouă, ăstora încă vii,  sănătate și iubire!