Întâmplări românești din Albion

Uneori, o fracțiune de clipă poate schimba ușor atitudinea englezilor față de tine

Așteptam un autobuz în stația din centrul orașului. Nimic ieșit din comun, până la urmă o experiență banală, pe care o anticipam scanând teritoriul cu prejudecățile memoriei, fără a bănui ce feste mi-ar putea juca interacțiunea dintre ineditul situației și condiționările care lucrau în mine.

Pe peronul unde trebuia să sosească autobuzul cu etaj, am observat un grup de oameni mai în vârstă (nu îi numesc bătrâni, pentru că bătrânețea este relativă, la fel ca sărăcia și bogăția), așezați în șir indian. „Coadă!”, a fost cuvântul care a sărit din cutia Pandorei și odată cu el, alte imagini, cozi triste, umilitoare, la lapte, ouă, carne sau pâine. „Ce se dă?” – și-a scos capul alt gând, zbătându-se să iasă cu alți monștrii din cutia Pandorei. Nu i-am putut stăpâni pentru că nu eram conștientă de existența și planul lor. Imaginile și spaima de umilire (chiar și aici în tărâmul libertății?!) au pus stăpânire pe mine. Am sucombat trecutului, traversând într-o clipă timpul și spațiul de peste un deceniu, care mă despărțea de cozile la alimente din perioada ceaușistă. Englezii în carne și oase s-au șters din raza privirii, fețele lor apatice, ușor mohorâte, poate din pricina vremii, au deschis porticul, spre a mijloci ritualul trecerii spre un trecut, încă viu: coada la ouă din piața Amzei, de unde, la limită, am scăpat necălcată în picioare. În fața mea, un bărbat înnebunit de furie, a smuls cofrajul de ouă din mâinile altui bărbat, care tocmai îl primise din mâinile vânzătoarei, și l-a făcut colan în jurul gâtului acelui nefericit care nu furase niciun ou. Poate singura lui vină a fost lipsa adecvării la realitatea omului din spate. Măcar câteva ouă de i-ar fi lăsat ca alinare, poate am fi scăpat cu toții de acel balamuc de albuș și gălbenuș întins pe fața, pe gâtul și hainele bărbatului care purta de grijă numai familiei lui, nu și omului din spate. În magazin se produse o comoție: unii au început să se ia la bătaie, dar cei mai mulți au luat-o la fugă. Am fugit și eu, pentru viață.

Nu m-am putut așeza la coadă. Mi-era silă de cozi și mă rănea apatia, spleen-ul oamenilor (prea)cuminți și (prea)tăcuți, aliniați în șir indian. În tot acel răstimp, până a sosit autobuzul, m-am plimbat ca o leoaică în cușcă, de-a lungul peronului. Probabil energia și mișcarea mea i-a rănit și umilit pe englezi, dar eu nu îi vedeam, nu voiam să-i privesc, pentru a nu privi coada, în ochii ei adânci, fatali.

Când s-au deschis ușile autobuzului, am sărit cu sprint de căprioară, din arcul peronului încordat. Prima. La șofer (biletele se cumpără la șofer) am cerut „A ticket, please”. Nu aveam bani exacți și șoferul mi-a explicat că nu îmi poate da rest. Chiar și fără rest, mi-am revendicat biletul, cu oarecare perplexitate și suspiciune, amintindu-mi de magazinele din România unde casierițele uitau să-ți dea restul – mărunțișul de câțiva bănuți. Chiar și aici, mi-am zis, surprinsă?! Am luat biletul și am spus „Thank you!”. Mi-am ales un loc în autobuz, evitând cele pe care scria For older or disabled people”. Nu au trecut mai mult de câteva secunde și un bărbat cam la 30 de ani, coborât parcă dintr-o galerie furibundă de fotbal – un hooligan după atitudine și grai – s-a oprit în dreptul meu, m-a mușcat cu veninul din ochi și a strigat cu agresivitate: „Așa ți-aș da un pumn în față, de să mă ții minte”. Apoi a ocupat un loc în fundul autobuzului. Două bunicuțe, pâș-pâș, au ocupat locurile din spatele meu. „How rude! How rude!” le-am auzit șușotind. Mi se crispase stomacul și îmi venea să plâng, nu atât de frică, ci de rușine. Nu mai știu dacă am bâiguit ceva, cert este că aș fi vrut să mă fac invizibilă sau să opresc autobuzul. Cu o ultimă zvâcnire de mândrie și părere de rău, deopotrivă, m-am ridicat de pe scaun și am pășit ca pe cioburi până la ușa autobuzului, lângă șofer. Închis în cușca de sticlă, cu ambele mâini pe volan, nu m-ar fi putut plesni. Acolo mă simțeam cel mai în siguranță. Planul meu era să evadez la prima stație. Dar nu înainte de a-mi privi ‘dușmanul’ în ochi.

Am privit înapoi. Bunicuțele mă priveau cu o umbră de regret, aproape cu îngăduință și înțelegere. Huliganul privea pe fereastră, evitând să mă-ntâlnească într-o ultimă privire. Părea un pic gânditor. Poate își făcea reflecția. Am simțit că m-aș fi putut întoarce, că mă chemau acum înapoi, dar eu nu mai voiam. Am coborât și după ziua aceea a urmat noaptea, care mi-a luat întâmplarea și a aruncat-o în hău, să nu mă tulbure, o vreme. Înțelesesem valoarea politeții și puterea pe care o primești de la ceilalți și de la societate, dacă poți să-ți ceri scuze, grațios, fără cazne, la timpul și momentul potrivit. Fără aceste două calități nu puteai face nimic în Anglia. Percepusem și coeziunea socială care se stabilește într-un grup (mare sau mic) de englezi, atunci când un străin îi umilește sau le disprețuiește valorile. Din acel grup se va ridica întotdeauna o voce, un pumn, ca să sancționeze derapajul și să-i protejeze pe confrații vulnerabili (the underdog).

Uneori, o fracțiune de clipă poate schimba ușor atitudinea englezilor. Cred că retragerea mea a fost pentru ei dovada că eram totuși capabilă de fair-play. În situația respectivă asta însemna că îmi accept înfrângerea. Probabil au citit în body-language – sunt mari cititori în limbajul trupului englezii, poate și pentru că nu sunt guralivi, zgomotoși decât la pub, club și pe terenul de fotbal – că nu cunoșteam regulile, obiceiurile locului și că nu am intenționat să-i jignesc.

Practica mea de asistent social a fost șlefuită de la bun început de expertiza și supervizările oferite de englezi: mai întâi pe când lucram la Centrul de Protecție a Copiilor (predecesorul D.G.P.C-ului) și mai apoi la Serviciul experimental de Probațiune. Percepută din România, politețea lor părea ipocrizie, iar intoleranța lor la umilire era citită de noi, românii, în cheia instabilității nervoase și a aroganței furioase. Unii stăteau foarte puțin (maxim o săptămână), dintr-o reacție violentă, ca la contaminarea cu un virus necunoscut. Se simțeau bolnavi, după o singură săptămână. Alții fugiseră de bolile societății englezești și aveau rezistență mai mare în mediul nostru. Dar până la a fi umiliți de vreo funcționară de instituție sau vânzătoare de bilete la ghișeul din cinematograf. Atunci se transformau ca Jackyl and Hyde. Dintr-odată loveau cu pumnul în ghișeu, deveneau fiare, amenințau și trebuiau scoși afară de vreun prieten, ca huliganii din galeriile de fotbal, înainte de a-și băga mâinile prin gaura de la ghișeu, să dea cu actele și hârțoagele de pământ sau s-o atace pe duduia cu ifose și nervi, indiferent de ce vârstă avea sau cum arăta. Mai ales în clipele acelea deveneau nostalgici după natură, peisajele de acasă și după oamenii lor plăcuți și drăguți. „Aici în România sunt niște oameni groaznici, bădărănoși, dar tot aici este și profunzime sufletească, pe când la noi, nu. Sunt avantaje și dezavantaje.”

Dar să fim realiști. Politețea englezească nu este gratuită. Ea are și o funcție socială și o utilitate politică. Elitelor li se permite distanțarea elastică de la rigorile politeții. Succesul, ascensiunea și puterea elitelor- din Guvern, administrația centrală, Camera Comunelor și alții- sunt concentrate în abilitatea și ingeniozitatea de a interioriza esența valorilor și a se dezbăra de ‘accesorii’. Din politețe ei păstrează eleganța și simplitatea formei. The Prime Minister’s Questions (Întrebările adresate prim ministrului) din fiecare dimineață, în Camera Comunelor sunt un exemplu concret în acest sens. Prim ministrul și liderul opoziției fac arte marțiale: se atacă, se provoacă reciproc, parează loviturile, se eschivează, dar o fac cu grație. Presa ia temperatura puterii din acea zi, analizează meciul, dă un scor (2-0 pentru liderul opoziției) și informează cetățenii, care au acces zilnic la această informație. La fel, dezbaterile din Camera Comunelor sunt date live pe BBC Parliament. Cetățeanul curios și implicat vede cele două tabere, poziționate paralel și față în fața, la mică distanță una de alta și într-o încăpere doar cât să-i cuprindă și în care să se încingă spiritele, prin venele suple ale esenței politeții. Pictura artistului Banksy surprinde farsa: membrii parlamentului din fotolii sunt niște maimuțe, cu diverse atitudini și posturi, iradiind totuși eleganță, în timp ce doi oameni, în costum, țin o cuvântare în centrul terenului.
Cultura politeții sociale și inter-personale, asimilată de majoritatea cetățenilor are și rolul de a face Guvernul și Parlamentul mai tare și țara mai ușor guvernabilă.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii