Întâmplări românești din Albion

Cum am trecut eu, ca pacientă, de la stat la privat în Anglia

Încet dar sigur, medicul de familie (G.P.-ul) m-a convertit la minima moralia a sănătății de tip Occidental. Principiul numărul unu: #rezist Antibioticelor. Paracetamolul și Nurofenul, medicamente universale în Anglia, cu efect placebo, dau cu tifla amărâtelor antibiotice, ajunse Cenușărese printre medicamente. Până începe vreun bal bacterian. Numai atunci, medicul de familie pune ochii pe Antibiotic, care răsare în toată splendoarea, din cotloanele amintirii. Faptul că în farmacii nu poți cumpăra antibiotic fără prescripție, te învață să-ți respecți organismul care trebuie să lupte cu virușii, fiind ajutat doar de tablete cold and flu, ceaiuri, lichide, transpirații și confortul statului în casă. Recunosc că G.P.-ul mi-a transformat viziunea asupra sănătății, dar mai ales atitudinea față de camaradul meu, trupul: un magician cu puteri vindecătoare, în care trebuie să ai încredere.

Nici un antibiotic nu s-a atins de mine din 2011, când am avut un abces dentar. Era într-o vineri seara, la un spectacol de balet și dans contemporan. Brusc, simt o senzație de anestezie în bărbie și buza inferioară, un foc crescând într-un dinte. A doua zi am sunat la urgență. M-au trimis la o clinică unde aveau un cabinet dentar mobil, într-o rulotă. Două femei în halate albe, într-un spațiu unde abia puteai să te miști, la o lumină chioară. Am văzut scaunul și mi-am dat seama care era doctorița (arăta happy și se purta de parcă era într-un cabinet dotat, cu toate facilitățile la îndemână) și care asistenta (sumbră, ca o pustnică într-o peșteră, tulburată de prezența mea). Doamna doctor mă pofti pe scaunul de tortură și se uită în gura mea. „Lumină, nu e destula lumină. Puteți să vedeți?”, am schelălăit. „Da, sigur, văd perfect. E foarte rău abcesul. Nu te pot trata aici, dar o să-ți fac o gaură în dinte. Arată-mi, te rog, care e dintele.” I-am răspuns că nu știu exact de unde vine durerea. Din acel moment nu am mai avut nicio încredere în femeia în halat alb. Ea ar fi trebuit să recunoască dintele bolnav, nu să mă întrebe pe mine. Mă simțeam ca un cobai pe care se făceau experimente: „Cred că e acesta”. După ce și-a făcut treaba, mi-a prescris antibiotic și medicamente împotriva durerii, până luni, când urma să mă prezint la cabinetul unde eram înregistrată. Duminică am sunat din nou la urgență. Nu mai puteam suporta durerea și-mi amorțise o parte din față. Nervii din partea inferioară a feței o luaseră razna. M-au trimis la aceeași clinică, dar nu în rulotă, ci în incintă. Cineva (medic sau asistent medical șef) mi-a prescris un medicament care conținea morfină. L-am cumpărat, m-am uitat la cutie și la tablete, am citit despre efectele secundare ale medicamentului, m-am gândit și răzgândit și până la urmă nu am gustat nimic. De frică. Luni, la prima oră m-am prezentat la dentist. Mi s-a oferit o consultație de 10 minute; nu s-a putut mai mult. Dentista, o poloneză, mi-a mai dres un pic dintele, dar fără tragere de inimă. Mi-a spus, matter of fact, cu o urmă discretă de ghidușie pe față, că mi s-a găurit un alt dinte, sănătos și că va face un mic orificiu în cel infectat. Pe lângă durere am început să simt groază, ca în fața unor călăi. Eram în mâinile lor, cu gura larg deschisă, fără puterea de a mă apăra. Mi-a mai dat antibiotic și mi-a zis să mă duc la recepție să mă programez pentru o consultație mai lungă în altă zi. Recepționista mi-a oferit un appointment în cinci zile. „Ce??? Nu vedeți cum sunt? Înnebunesc în cinci zile.” „Nu avem nicio fereastră mai devreme”, mi-a răspuns, obraznic și fără milă, duduia. Te făcea să te simți vinovat că deschideai gura (cei care-o mai puteau deschide) să pui o întrebare. Poloneza nu a intervenit, ci m-a lăsat pe mâna gardiencei. M-a lovit disperarea. Ajunsă acasă, caut pe internet dentiști privați, de gardă. Sunt atrasă de un nume olandez, și sun. Omul stă de vorbă cu mine și îmi ascultă povestea de la cap la coadă. Mă liniștește, îmi vorbește frumos și îmi spune că pot veni la cabinetul lui privat. Odată ajunsă la cabinet, nu mai stau pe gânduri și îi confirm că îl vreau pe el ca dentist de acum și până-n veșnicie. Îi spun că doresc să dezertez de la stat și că sunt împotriva dentiștilor în rulote. Dau numele cabinetului unde eram înregistrată, îi povestesc cu lux de amănunte, matter of fact, tot ce mi-a făcut felcerița din rulotă, apoi poloneza și recepționista, intuind că luciditatea și tonul meu decent îl vor face să se năpustească pe acele cucoane, de îndată. Olandezul mi-a oferit în aceeași zi o consultație de o oră – tratament pe canal – și mi-a schimbat antibioticul. Lucra cu o concentrare de chirurg și radia o aură de infailibilitate profesională, care mi-a regenerat și neuronii distruși în zilele și nopțile de groază. Cred că a făcut ceva și în legătură cu rulota, pentru că nu am mai văzut-o în curtea clinicii cu pricina. O prietenă care frecventa cabinetul dentar unde lucra poloneza mi-a spus că dentista și-a cerut transferul. Perioada coincidea cu săptămâna în care m-a tratat noul meu dentist.

De atunci trecură șapte ani. Era o vară fierbinte în 2018. Am făcut o vizită la medicul de familie, în speranța că m-ar putea rezolva cu o operație minoră, de maxim cinci minute. Îmi crescuse pe spate un skin tag și era inestetic. „Da, nu prezintă nicio problemă de sănătate, ar fi ceva foarte simplu, dar noi în NHS nu mai facem asemenea proceduri simple, care țin mai degrabă de estetică. Puteți merge în sistem privat, sau puteți rezolva singură, acasă. Legați skin tag-ul cu o ață, la baza lui, strângeți tare, o să vă doară la început, pentru că se oprește circulația sângelui pe acolo. Bucățica de piele se usucă și cade.” Era să-i spun: „să nu leg și ața de clanță și să rog pe cineva din familie să trântească ușa? Așa mi-a scos bunicul un dinte de lapte, fără ca eu să știu ce are de gând să facă. Obiceiuri de pe front, probabil.” Am ales sistemul privat. Un coridor cu fotolii și măsuțe joase, pe care găseai reviste și pliante, să le răsfoiască oameni mai în vârstă, posh, cu stil și relaxați. Atât de relaxați încât au chef de vorbă și intră în conversație cu persoane necunoscute, pe coridor. Mi-a venit și mie rândul. Mă primește un medic energic, cam la 60 de ani, care îmi întinde și îmi strânge cu fermitate mâna. Brusc, mă simt bine, în siguranță. Acestui medic nu îi este urât de pacienți. Nu pare a fi grăbit și nu este timorat. Nu pot explica de unde provin și ce sunt de fapt poverile, fricile care se citesc în ochii și-n toată alura medicilor de familie din dispensarele NHS (sistemul public de sănătate). Medicul privat avea șosete oranj care ieșeau din niște pantofi eleganți, scumpi. Întors cu fața către mine, nu spre computer, s-a uitat și el la sandalele mele, în timp ce îi priveam pantofii. S-a lansat într-o critică pătimașă la adresa medicului care nu și-a dat 5 minute din viață pentru a tăia cu o foarfecă skin tag-ul meu. Nu a iertat nici NHS-ul, din care se trăgea și care l-a format, dar împotriva căruia s-a întors într-un final, nemaiputând suporta realitatea unui sistem din care puteau crește monștrii. „Gata. Facem operația. Acum. Altfel mai trebuie să plătești încă o dată consultația, plus operația. Așa economisești 150 de lire.” Mă duce în salonul de vis-a-vis și cheamă asistenta, care-mi face o anestezie locală. Apoi doctorul face țac-pac și pune un plasture peste. Nicio cusătură. Mulțumesc frumos și la revedere, domnule doctor.