Interviu cu istoric rus despre volumul Aventura lui Ion Antonescu: românii în războiul împotriva URSS

Stimate profesor Cojocaru, vă mulțumesc pentru întrebările dumneavoastră. Ele mărturisesc interesul dumneavoastră pentru cartea mea, care, desigur, îmi face plăcere, ca autor. Deși, desigur, îmi pare rău că niciuna dintre cele 14 întrebări nu are legătură directă cu tema principală a cercetării mele istorice științifice. Ele sunt de natură pur politică. Dar eu, ca om de știință, pe baza materialelor de arhivă, am analizat operațiunile militare ale Armatei Roșii împotriva trupelor române de pe frontul sovieto-german din 1941-1944. Subliniez, nu sunt politician. Dar din moment ce îmi adresați aceste întrebări mie, voi încerca să răspund la ele.

Vorbiți în carte, așa cum este și firesc, despre Marele Război pentru Apărarea Patriei. Faceți apel și la cântecele patriotice, versul: ”Ridică-te, țară imensă…” Cum explicați sintagma pentru Apărarea Patriei, având în vedere că Armata Uniunii Sovietice a ajuns până la Berlin, unde a staționat până în 1989?

Războiul a început să fie numit „Patriotic” aproape imediat după atacul Germaniei și al sateliților săi asupra URSS. Oamenii sovietici au văzut că Patria, țara natală, Țara mamă era în pericol, și tineri și bătrâni s-au ridicat în apărarea sa.

Din iunie 1941, fascismul a început să-și arate „fața bestială” în teritoriile sovietice ocupate. Locuiesc în Voronej. Orașul meu a fost în prima linie timp de 212 zile și nopți. Documentele de arhivă, care sunt confirmate de relatările martorilor oculari, descriu imagini groaznice ale masacrelor efectuate de invadatori împotriva populației civile. Aceste informații nici astăzi nu pot fi citite și percepute fără să te cuprindă fiori. Este vorba de execuțiile copiilor, femeilor, bătrânilor, este vorba de sânge, durere și lacrimi. Cred că este destul de logic că dorința poporului sovietic era nu numai de a recâștiga dreptul la viață în Patria sa natală, ci și să învingă fascismul, astfel încât astfel de orori să nu se mai întâmple niciodată. Și au reușit să o facă.

Astfel, războiul din 1941-1945 (de la invazia naziștilor până la Victoria completă asupra lor) este Marele Război pentru Apărarea Patriei, în care popoarele Uniunii Sovietice nu numai că și-au apărat țara, ci și-au eliminat amenințarea unei nou invazii, zdrobindu-i pe foștii ocupanți la Berlin. Potrivit clasicului literaturii ruse Leonid Leonov, poporul sovietic și Armata Roșie nu numai că au salvat lumea de ciuma brună, dar și „au apărat însuși statutul ființei umane de care fascismul dorea să ne lipsească”.

În anii Războiului Rece, trupele sovietice, împreună cu forțele armate ale țărilor din Pactul de la Varșovia, printre care și România, au menținut un echilibru pașnic în Europa. Lor li s-a opus blocul militar-politic al țărilor NATO. Forțele armate ale țărilor învingătoare (Anglia, SUA, Franța) au fost de asemenea poziționate în sectorul de vest al Berlinului, pe teritoriul Republicii Federale Germania în conformitate cu Tratatul de la Potsdam din 1945.

22 iunie este pentru istoria Uniunii Sovietice ”o oră groaznică și măreață” sub cizma invadatorului fascist. Dacă pentru istoriografia rusească este condamnabilă data de 22 iunie 1941, cum argumentați nota ultimativă sovietică din 26 iunie 1940, adresată României prin care am pierdut Basarabia și Nordul Bucovinei?

22 iunie 1941 și 26 iunie 1940 sunt două date de nivel diferit și de ordine diferită. Ele sunt incomparabile, cu un abis enorm între ele, din punct de vedere istoric. Puteți încerca să comparați 26 iunie și 30 august 1940. Din punctul de vedere al lui I. Antonescu, cea de-a doua dată (sau mai degrabă evenimentul asociat cu acesta, cel de-al doilea arbitraj de la Viena) s-a dovedit a fi mult mai dureros pentru poporul român, și I. Antonescu a trebuit să depună eforturi titanice pentru a-și reorienta poporul către o alianță cu Germania hitleristă, cu sprijinul inițial acordat numai de M. Antonescu.

Politica externă a României în perioada interbelică s-a axat pe un sistem de alianțe defensive. Nicolae Titulescu a fost cel care a scris în volumul său publicat în 1937 că România are nevoie de a-și asigura granița de est. Ca atare este necesar un dialog cu URSS. Actul de la 23 august 1939 a fost unul care a adus certe beneficii URSS și certe dezavantaje României și altor multe state din Europa de Est. Cum se raportează istoriografia rusă la acest Pact? Care sunt drepturile URSS de a-și returna Basarabia?

În ceea ce privește pactul din 23 august 1939, la analizarea acestuia, trebuie avut în vedere că un astfel de document nu a fost singurul de acest fel. Se poate aminti cel puțin de „Acordul de la Munchen” privind împărțirea Cehoslovaciei și, în consecință, să fie analizate evenimentele dinainte de război în întregimea lor, folosind o abordare integrată. Despre pactul din 23 august 1939, Churchill (care nu a simțit niciodată niciun fel de simpatie pentru URSS) scria: „În favoarea sovieticilor, trebuie spus că este vital ca Uniunea Sovietică să împingă pozițiile inițiale ale armatelor germane cât mai departe posibil spre vest, astfel încât rușii să aibă timp și să poată aduna forțe din toate părțile imperiului lor colosal”.

În legătură cu cea de-a doua parte a întrebării, voi răspunde după cum urmează. În istoriografia modernă rusă există o lucrare detaliată „Chestiunea basarabeană dintre războaiele mondiale 1917 – 1940”. (M.: Veche, 2010). Autorul cărții este istoricul Mihail Ivanovici Meltyukhov. Citez rânduri din această lucrare: „Ca urmare a acțiunilor Uniunii Sovietice din iunie 1940, frontiera sovieto-română de-a lungul râurilor Prut și Dunăre, stabilită prin hotărârea Congresului de la Berlin din 1878, a fost restabilită. Basarabia a fost eliberată de sub ocupația română și s-a reunit cu URSS. În ceea ce privește Bucovina de Nord, în acest caz, acest teritoriu a fost alipit de URSS și s-a stabilit o nouă frontieră între Prut și Carpați. În termeni juridici internaționali, granița sovieto-română stabilită prin acordul din 28 iunie 1940 a fost asigurată printr-un tratat de pace cu România, semnat la 10 februarie 1947. Din punctul de vedere al dreptului internațional, frontiera sovieto-română stabilită prin Acordul din 28 iunie 1940 a fost asigurată printr-un tratat de pace cu România semnat la 10 februarie 1947. Astfel, conducerea sovietică a reușit nu numai să soluționeze efectiv, ci și legal problema basarabeană.”

De ce credeți că au atacat românii URSS? Spuneți în carte că România Regală a fost principalul aliat al Germaniei hitleriste, că românii au trecut mișelește frontiera cu Uniunea Sovietică. Noi știm că au trecut granița în Basarabia și Bucovina! Dacă România Regală a fost principalul aliat al Germaniei Hitleriste, putem spune că tot România Regală a fost cea care a hotărât alianța cu URSS și Aliații în 23 august 1944.

Cred că românii au atacat URSS sub influența lăcomiei elitelor conducătoare. B. Mussolini a vorbit într-un mod foarte figurativ pe această temă, spunând că este necesar să nu se întârzie la împărțirea „plăcintei rusești”.

După exemplul lui Hitler, care a cucerit Europa, conducătorul I. Antonescu și asociații săi au vrut să-și extindă țara în detrimentul teritoriilor sovietice. La început, s-au înveșmântat în lozinci despre „justa reîntoarcere a Basarabiei și a Bucovinei de Nord”. Apropo, a existat și o lozincă că războiul împotriva comuniștilor fără Dumnezeu a fost unul „sfânt”. După Basarabia și Bucovina, a apărut ideea unui ajutor și în continuare pentru Hitler și armatele sale. Drept urmare, capturarea Odessei, regiunii sovietice a Mării Negre de la Nistru până la Bug, au făcut posibilă dobândirea unei noi provincii românești Transnistria. Apoi a fost capturată Crimeea. Victoriile li s-au urcat la cap invadatorilor. Armatele führerului Germaniei, conducătorului României, domnitorului Ungariei și ducelui Mussolini au mărșăluit spre malurile Donului și Volgăi, spre crestele Caucazului. Iar apoi, în vise, I. Antonescu spera deja la „România Mare” până la Urali.
Dar acestor vise nu le era destinat să devină realitate. Aventurierii care au declanșat războiul au primit ceea ce meritau. Iar popoarele trase în măcel au suferit pierderi sângeroase ireparabile.

Spuneți în carte că Antonescu a conspirat pentru a crea o Românie Mare. Nu credeți că era normal ca Antonescu să-și dorească păstrarea României în granițele recunoscute prin Tratatele de Pace de la Paris din 1919 – 1920?

Nu, eu nu consider astfel. El cugeta la o scală mai largă. Și nici unul dintre acorduri din 1919-1920 nu a fost un factor de descurajare pentru el.
Spuneți în carte România a anexat Basarabia. În 1924, RSS Autonomă Moldovenească a fost creată, ca parte a RSS Ucraineană. Pe ce considerente istorice vă bazați când argumentați că Basarabia este a URSS?
Mai sus, am răspuns la întrebarea dumneavoastră cu un citat din lucrarea istoricului M.I. Meltyukhov.

Citez: „Antonescu și-a propus să cucerească URSS”. Pe ce documente vă argumentați această concluzie?

Cred că există suficiente fapte concrete. Armatele României cucereau întinderi din sudul Ucrainei, din Crimeea, Caucaz, stepele Donului și Volgăi. La acea vreme aceasta era teritoriul Uniunii Sovietice.

În analiza dvs. despre 30 august 1940 și 7 septembrie 1940 când prin dictatele acestea România a fost amputată, spuneți că românilor li s-a promis de două ori mai mult pământ din URSS pentru a-l popula cu compatrioți de-ai lor. Vă rog să ne detaliați cum, când și pe ce documente vă bazați afirmația?

Cred că sunteți de acord, nu numai pentru gloria sa Antonescu și-a trimis trupele în Crimeea, Rostov, lângă Harkov, pe malurile Volgăi.
Cât despre documente, pot cita, de exemplu, următoarele: în vara anului 1941, în armatele române, a fost distribuită circulara lui I. Antonescu Nr. 1500/А, care prevedea că „unitățile militare trebuie să întocmească liste nominale de ofițeri, subofițeri și soldați care s-au remarcat și merită să fie înzestrați cu pământ. Listele trebuie să fie întocmite de unitățile militare la fiecare 15 zile.” Și pentru a intra în posesia acestui teren, după cum înțelegeți, era necesar să fie rezolvată problema cu foștii săi proprietari. Și naziștii o „rezolvau” purtând un război pentru distrugerea brutală a populației civile.

Vorbiți de ocuparea Basarabiei de către România? Vă rog să ne detaliați viziunea dvs. despre Basarabia cu argumentele istoricului.

Vă trimit din nou la cartea istoricului Meltyukhov. Pe baza documentelor, el răspunde la întrebarea dumneavoastră pe 464 de pagini.
URSS a fost cel mai grav afectată de război. Peste 20 de milioane de sovietici au murit în această conflagrație. Cea mai sângeroasă bătălie din istorie a fost la Stalingrad, unde azi, cimitirele amenajate pe terenuri donate de statul rus stau mărturie pentru istorie. Românii au pierdut în jur de 200 000 de soldați, cea mai cruntă pierdere în toată istoria noastră. Cum se raportează istoriografia rusă la această conflagrație?

Voi preciza cifrele pierderilor umane în URSS: 26,6 milioane de oameni. Germania și sateliții săi au pierdut 11,9 milioane de oameni. Pierderile Patriei noastre sunt, de asemenea, cele mai mari din istoria noastră. Sunt de 2,2 ori mai mari decât cele ale blocului german. Pierderile forțelor armate sunt comparabile. Avem 11520,2 milioane, iar inamicul – 10344,5 milioane de militari. 1 la 1,1. Cifra pierderilor în rândul civililor din teritoriile ocupate ale Uniunii Sovietice, după cum puteți vedea, este îngrozitor de mare. Ceea ce confirmă cruzimea invadatorilor. Cum se reflectă acest masacru în istoriografia noastră? Cu mare durere…

Dacă URSS ne-a eliberat după actul Regelui Mihai care l-a arestat pe Ion Antonescu și am devenit Aliați, pe 25 august 1944 guvernul sovietic a emis următoarea declarație: Uniunea Sovietică nu are intenția de a dobândi nicio parte a teritoriului României sau de a schimba sistemul social existent în România sau de a încălca în vreun fel independența României. Dimpotrivă, guvernul sovietic consideră, că este necesară restabilirea, împreună cu românii, a independenței României prin eliberarea ei de sub jugul fascist german. Și-a ținut URSS promisiunea?

Da. Dacă vorbim de fosta Basarabia, atunci despre asta am vorbit mai sus.
Aflăm din concluziile cărții că s-a format o nouă provincie românească, Transnistria iar locuitorii orașului și zonei înconjurătoare au fost spălați pe creier. Vă rog să ne detaliați concluzia dvs.

Există o carte a jurnalistului britanic Alexander Werth „Russia at War 1941-1945”. A fost primul corespondent străin care a vizitat Odessa, doar eliberată. A scris destul de mult despre asta. Mărturia martorului ocular este valoroasă pentru istoric.

Probabil dintr-o eroare de traducere, în carte apare că Antonescu a fost executat pe 1 iulie dar în realitate a fost executat pe 1 iunie. Aveți detalii despre perioada de detenție a acestuia în URSS?

Vă mulțumesc, la republicarea cărții completate, vom preciza data execuției lui Antonescu. În sfera intereselor mele se aflau tocmai operațiunile militare ale trupelor sovietice împotriva forțelor armate ale României regale pe frontul sovieto-german (1941-1944). Prin urmare, a trebuit în principal să lucrez cu documente din Arhiva Centrală a Ministerului Apărării al Federației Ruse. Documentele românești de trofeu sunt depozitate la Podolsk, în fondul nr. 500. Dar n-am întâlnit printre ele jurnalul mareșalului.

Ofițerii superiori din armatele inamice luați prizonieri erau adesea aduși la Lubianka pentru interogatoriu. Tot acolo, în Arhiva Centrală a FSB a Rusiei, s-au păstrat unele dosare de anchetă. Dar nu am lucrat cu aceste documente.

Cartea se încheie cu o concluzie care, cred că nouă, românilor ne-ar plăcea: Visul României Mari prinde din nou viață. Credeți că nu suntem îndreptățiți pe baza istoriei, să visăm la România Mare?

Fiecare popor visează ca țara sa să fie Mare. Acest lucru este normal și patriotic. Altceva este ce o să înțelegem prin acest concept.

Cum am ajuns la acest interviu

Interviul prezentat a plecat de la curiozitatea mea de istoric. Am fost la Stalingrad, am mers pe urmele lăsate de cea mai cruntă bătălie din istorie, cea de la Stalingrad unde zeci de mii de români au rămăs în pământurile rusești. Când am văzut volumul scris de Tatiana Maliutina Aventura lui Ion Antonescu: românii în războiul împotriva URSS 1941 – 1944, l-am citit cu curiozitatea de a înțelege cum văd rușii, istoricii ruși în special, evenimentele din cel de-al doilea război mondial și mai ales cum se raportează la principalele evenimente dintre cele două state: anexarea Basarabiei, a nordului Bucovinei, impunerea sistemului socialist-totalitar în România, eliminarea elitei românești și înlocuirea ei cu membrii ai Partidului Comunist. După cum ați citit, nu am ocolit problemele fierbinți, din contră i-am oferit autorului posibilitatea de a le elucida.

Autoarea, din introducere, schimbă sensul, dintr-un interviu între doi istorici în altă paradigmă, cea a politicului: îmi pare rău că niciuna dintre cele 14 întrebări nu are legătură directă cu tema principală a cercetării mele istorice științifice.

Nu este niciun secret că Germania nazistă a atacat URSS, împreună cu România. Motivele atacului sunt diferite. Pentru Hitler, după Pactul Ribbentrop-Molotov prin care împreună cu Stalin și-au împărțit state la propriu, era necesară o altă abordare, cea a cuceririi supreme, pentru noi, premisa era eliberarea Basarabiei și Bucovinei, luate prin ultimatum din 1940.

Istoriografia rusă subliniază cât de rău a fost fascismul de parcă comunismul a fost binefăcător!

Mai mult, URSS și-a arogat rolul de luptător împotriva fascismului ( nu de unul singur, ci împreună cu Marea Britanie și SUA, etc) și ca atare, spune autoarea, războiul în Rusia este catalogat ca Marele Război pentru Apărarea Patriei. Cultul stabilit cu privire la direcția în care gravitează istoriografia rusă este evident. Este la fel de evident că apărarea patriei are conotații diferite pentru restul lumii! Patria Rusă nu înseamnă România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Letonia, Lituania, Estonia sau parte din Germania.

La întrebarea mea despre ultimatumul sovietic dat României prin care am cedat Basarabia și Nordul Bucovinei, autoarea mută direcția spre 30 august 1940 și induce ideea că Antonescu a depus eforturi titanice pentru a merge spre o alianță cu Germania. În realitatea, majoritatea elitei de la București a fost pentru decizia de a recupera Basarabia și Bucovina.

Despre Pactul Ribbentrop-Molotov, autoarea minimalizează importanța acestui Pact toxic pentru multe popoare, cu consecințe care se resimt și azi, îl compară, cred eu, hilar cu Acordul de la Munchen. Prin acordul de la Munchen nu s-a împărțit Cehoslovacia ci a fost ocupată de către Germania. Ori, ca în orice știință, istoria dacă nu este asumată, cu bune și rele, pe baza faptelor, nu putem înțelege obiectiv trecutul iar nostalgia unor politicieni, precum Putin azi, se folosesc de părți din trecut pentru a-și justifica doar ceea ce le convine.

Despre argumentul că frontiera sovieto-română a fost stabilită precum a fost ea stabilită la Congresul de la Berlin din 1878, întrebarea logică ar fi de ce nu se vorbește despre 1812 când Basarabia a fost primită de la Imperiul Otoman. Ca atare Basarabia a fost cucerită pe rând de marile imperii și nu există argumente istorice care să ateste eliberarea de sub ocupație română sau că ea ar aparține rușilor.

Avantajul acestui volum tradus în limba română este acela că putem observa cum gândesc istoricii ruși, cum pun problemele și cum se raportează la trecut.
Vă las pe dvs. să trageți concluziile…

Tatiana Maliutina este doctor în științe istorice, profesor al Universității Pedagogice de Stat din Voronezh. Autor a peste 150 de lucrări științifice, inclusiv 5 monografii. Printre publicațiile sale se numără aproximativ 50 de lucrări dedicate problemelor istoriei Marelui Război pentru Apărarea Patriei și celui de-al doilea război Mondial.

index

TatianaMaliutina