Întoarcerea acasă. Îmi asum acest obicei, de a fi chibzuită, ca pe o înţelepciune de viaţă, nu ca pe o fatalitate a locului

Am încărcat o tonă, am descărcat o tonă. De trei zile despachetez, dar în seara asta chiar am terminat. Sibiul miroase a aer curat, iar oamenii nu poartă măşti decât in magazine, bănci, spaţii închise. Dacă nu ar fi acestea, nici nu aş fi simţit că pe aici a trecut un val de Covid. E un aer de normalitate, îmi pare rău să îi dezamăgesc pe cei care au nevoie de drama zilnică „Ce vai, ce rău, ce jale”! M-a întâmpinat, din păcate, un tonus de negativism în oameni, de sentiment al inferiorităţii în raport cu Occidentul. „Ce ai lăsat acolo nu vei găsi aici”. „Acolo, în Anglia sau Germania, lumea e civilizată, satele au curent, canalizare, gaz. Aici,  în România, încă mai găseşti sate fără curent electric”. Din nou, povestea cu infrastructura. Vrem şosele şi drumuri ca afară. O vecină mi-a spus că grădinarul meu e scump. „La banii tai de Anglia, îţi permiţi”. I-am spus, gata, nu mai e nevoie de grădinar, fiul meu se va ocupa de grădină. Va fi şi grădinar. Chiar nu înțeleg moda asta cu grădinarul. Nici cu femeia la curăţenie. Nu poate bărbatul casei pune mâna pe coasă, motocositoare sau maşina de tuns iarbă? Ca şi cum intelectualii, creatorii îşi pierd din prestigiu, din reputaţie, dacă dau bine şi cu sapa. Sau îşi pierd timpul. A rămas aceeaşi scindare între noi muncim, nu gândim, dar şi între noi gândim, nu muncim fizic. O lipsă de respect faţă de cei ce fac munca de jos, deşi munca de jos nu există. Doar percepţia arogantă, orgoliul şi dorinţa de parvenire. Să ai gazul tras la casă nu este prioritatea number one în viaţă. Curent da, pentru că nu se mai poate fără internet în lumea actuală. Întoarsă acasă din Anglia, aş putea trăi şi într-o casă cu încălzire pe lemne, cu lămpaş şi multe lanterne, dacă e acces la internet. Decât la un restaurant unde mi se cere să vorbesc cu masca pe faţă şi să nu mi-o dau jos decât pentru masticaţie şi deglutiţie – la procese fiziologice se reduce o experienţă cenzurată în restaurant – de zeci de ori mai bine la masa din curte, sub un copac, iar când e frig, lângă soba din bucătărie. Unii au şi cuptor pe lemne, o minune.

De cum am intrat în ţară, cu scopul de a rămâne, mi s-a reactivat instinctul de a nu cheltui mult, de a fi chibzuită cu banii şi resursele gospodăriei. Păstrez bonurile, chitanţele înfipte într-un copăcel de lemn pentru ceşcuţe de vinars. La sfârşitul lunii fac decontul. Nu am mai făcut asta de aproape 18 ani. Când am ajuns în Anglia m-am dezbărat imediat de acel obicei retrograd, de om sărac. Interesant, acum îl îmbrăţişez dintr-un instinct ancestral, transmis genetic, şi mi-l asum ca pe o înţelepciune de viaţă, nu ca pe o fatalitate a locului. M-am întors şi la produsele alimentare ale copilăriei, de bază: fructe şi legume autohtone, pe care le produce compoziția chimică a solului. Fac excepţie la citrice.

Constat că a rămas aceeaşi frică iraţională, primară faţă de securişti, percepuţi ca cei care fură drepturile şi libertăţile omului. Nu furaţi, nu comiteţi infracţiuni, respectaţi legea, nu faceţi compromisuri cu cinstea şi corectitudinea şi vă vindecaţi de obsesia cu securiştii. De „Servicii” este nevoie. Ţin minte un poliţist britanic care îşi apăra probabil imaginea ţării lui bântuite de droguri, aratând la mizeria din ograda noastră: The sex trade is big in your country. Studiile de specialitate arată că traficul de persoane, exploatarea sexuală, traficul de droguri nu ar căpăta o astfel de amploare dacă nu ar exista corupţie şi la nivelul angajaţilor din instituţiile publice. Legalizarea prostituţiei nu este o soluţie. În bordelurile legale pot fi ţinute forţat, sub teroarea proxenetului şi a reţelei de crimă organizată, sex workers cu carte de muncă. De astfel de bani negri la bugetul statului nu este nevoie. Dar capitalismul sălbatic subordonează totul economiei. Să curgă, să se producă banul. De ce să nu fie Serviciile cu ochii pe ei? Mai bine s-ar regândi democraţia, ca Putere în şi asupra Cetăţii. Cum şi cine o exercită.