Putin: Discuțiile cu Biden au fost cu adevărat constructive. Începem consultări pentru a evita atacuri cibernetice

Într-o bombă, la un deț cu minerii din Vale

Deva, 2005. Am ajuns aici în mai, când îți era lumea mai dragă, din punct de vedere calendaristic. Am coordonat relansarea unui ziar, Gazeta de Hunedoara. Din cauza conflictelor mele cu mai marii politici, am considerat Deva un autoexil mai mult decât binevenit. Dar despre aventurile profesionale, nu acum. Oricum, acea perioadă, câteva luni, a fost pentru mine proba supremă de foc, locul unde am întâlnit oameni atât de diferiți și atât de minunați, unii. Eu și șeful poliției eram noi în zonă, amândoi străini de toate jocurile care se făceau acolo. Și, vai, ce jocuri! Era vorba despre multă influență, despre cosoni, despre comori, despre mafie, despre bande, inclusiv cele din instituțiile statului care susțineau răufăcătorii. Mereu am spus că aș putea scrie o carte fascinantă despre acea perioadă. Într-o săptămână mi-am căpătat reputația de „aia nouă și nebună”, după ce, la o conferință de presă la prefectură, i-am predat reprezentantului guvernului în teritoriu prima lecție de bune maniere. M-am dus la conferința de presă și, la un moment dat, toți colegii și funcționarii s-au ridicat spășiți. Am zis că, din greșeală, am nimerit la vizita Papei și-mi uitasem basmaua acasă. Acasă-acasă, nu în apartamentul unde ședeam temporar. O trag de bluză pe o colegă, care frământa emoționată pixul și un cocoloș de hârtie în mână, și o întreb care-i faza. „Intră prefectul!” mi-a șoptit ea și mi-a făcut semn să-mi salt fundul de pe scaun. „Când aud fanfara, mă ridic și eu”, i-am spus. Și intră prefectul. Unul gen „mătreață pe umeri”. Și face rondul, în sensul că vine să dea mâna cu fiecare. Eu m-am tolănit pe scaun și când a ajuns la mine m-a privit ca pe maimuța care evadase de la Zoo. „Dumneavoastră cine sunteți?” mă întreabă el aproape leșinat de furie. Îi dau cartea de vizită și el stă și se uită la mine. „Domnule prefect, scuzați, încă nu v-am reținut numele, niciodată o doamnă nu se ridică în fața unui bărbat. Scrie în codul bunelor maniere”. Rumoare, priviri dezaprobatoare. Noroc că pe vremea aia nu se practica „name, blame and shame”, că dracu mă lua. Bine, următoarea scenă a fost cu Mircea Geoană, că tocmai îl făcuse Iliescu „prostănac” și l-am întrebat cum își poartă această etichetă. Iar era să fiu arsă pe rug.

După care mi-am luat în serios numele de „aia nebună” și am acționat ca atare. Când s-a răspândit în oraș vestea că șeful uneia dintre bande a venit în redacție și a îngenuncheat în fața mea (că-mi promisese o exclusivitate și a dat-o altcuiva, iar eu l-am făcut troacă de porci la telefon) am început să fiu privită și cu oarecare respect. De mă legam de pământ acolo, cred că-mi făceam și eu o bandă. Și a mai fost una care a contribuit la reputația mea. Un coleg a făcut o anchetă despre unul care băga bani în „Jiul Petroșani”, nu mai știu cum îl cheamă, dar le tremurau oamenilor chiloții numai când îi rosteau numele. Și l-a făcut în toate felurile, „hoț” fiind un compliment. Și-l întreb: „Și, ăsta ce zice?” „Nu-l întreb, că mi-e frică”. Sub presiunea închiderii ediției, pun mâna pe telefon, ăla răspunde, îmi spune că e la meci și îmi închide. Îl sun iar și mă ia la 11 metri. „Stai în crucea mă-tii la telefon, că mâine vii să ceri drept la replică, că tocmai am un articol în care scrie că ai furat de ai rupt, inclusiv curent”. Și a stat.

Și trece o vreme și întreb de mineri, de ce nu avem în ziar nimic despre mineri. Când mi-am dat seama că este un subiect neinteresant pentru ei (câh, minerii), am zis că merg eu în Valea Jiului. S-au pus colegii pe jelit, că nu am ce căuta acolo, că-i sărăcie, că-i dezastru, că nu mă mai întorc vie.

Și mă iau eu și mă duc, nu mai știu în care oraș, cred că în Lupeni. Cu planul făcut. Unde te poți întâlni și povesti cu minerii? La mină, nu, că e prea organizat, vine liderul de sindicat, șeful și s-a stricat treaba. La crâșmă, evident. Îl las pe colegul, care era și șofer, în mașină, că a zis că-i prea periculos, i-am promis că dacă mă taie și mai apuc să dau telefon îl anunț și am intrat în cea mai bombă crâșmă în care am fost vreodată. Cum am intrat, toate privirile m-au țintuit. Ședeau la mese, unii încă cu lămpașul pe frunte. Din păcate, textul scris la cald nu îl mai găsesc, dar întâmplările recente au fost madlena mea.

I-am cuprins cu privirea și am stat în prag, preț de câteva secunde, apoi m-am îndreptat către o masă. I-am salutat, m-am prezentat și le-am cerut permisiunea să mă așez. Unul a încuviințat. „Beți o cafea?”, m-a întrebat unul dintre ei. Nu păreau nici căzuți în extaz că sunt acolo, nici gata să-mi ia scalpul. „Dar dumneavoastră ce beți?”, întreb eu arătând paharele care păstrau ușoare urme de căcat de muscă. „Noi bem câte un deț”. „Vreau și eu un deț”. (Doamne, oamenii ăștia nu mă omoară, dar sigur îmi dau duhul de la deț-îmi spuneam eu în gând). Cel care m-a întrebat s-a ridicat și s-a dus la tejghea. L-am văzut pe barman că ia un pahar și sticla, apoi minerul i-a spus ceva încet și am auzit apa de la robinet. Între timp, eu cu comesenii schimbam zâmbete de complezență. Omul s-a întors. Ținea paharul într-un șervețel ca spuma laptelui. Mâinile lui negre, cu unghii sub care era un strat gros de cărbune, păreau păsări gata să-și ia zborul. Aducea paharul cu amândouă mâinile, de parcă era preotul când umblă cu odoarele prin biserică. (Mă rog, știu că nu-s odoare, dar există un ritual în biserică cu adusul a ceva în ambele mâini). Mi l-a pus cu grijă în față. De la celelalte mese, ceilalți priveau curioși. „Ne putem aduna, pot veni și domnii mai aproape?” întreb eu. Dintr-o dată, au început să râdă în hohote. „Auzi, măi, că suntem domni”, murmurau ei amuzați. I-am privit mirată, oricum mă simțeam ca pe un câmp minat. Nu de ei îmi era teamă, ci de faptul că aș putea strica tot, că și așa erau suspicioși. Și am început să aud cum se trag scaunele, apoi m-am trezit înconjurată de ei. Nu, nu mi s-au băgat în suflet, au lăsat distanța, exact cât spune codul bunelor maniere, dar ei, bieții, habar nu aveau de cod. I-am simțit stingheri, am luat paharul și am propus: „Noroc!”. După ce am ciocnit, am luat o gură de băutură și am trântit paharul pe masă: „Foarte bun!”, am exclamat, deși nu era bun deloc. Dar aceasta a fost the beginning of a beautiful friendship. Evident, discuțiile s-au axat pe durerile, neajunsurile și necazurile lor, pe faptul că „pentru voi, restul lumii, noi nu suntem oameni, domniță dragă”. Fiecare și-a spus povestea și mi-ar fi tare greu să le redau acum. În plus, cu toții sunteți sătui de poveștile lor, ale soțiilor și copiilor lor. Pentru ei, destinul este doar un joc cinic. Altceva vreau să vă spun. Când povestesc cu cineva, eu urmăresc mâinile și ochii. În acea dimineață, la ieșirea din șut, câteva zeci de ochi și mâini mi-au spus povestea frumoasă, chiar dacă grea, a vieții, a triumfului dragostei asupra umilirii și umilinței. Jenați, unii și-au ascuns, precum școlarii prinși fără unghiile tăiate, mâinile puternice și murdare sub fața de masă, și ea căcată de muște. Cel mai mult m-a bucurat când le-am văzut sclipirea din ochi. Nu de la băutură, toți am uitat de pahare.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

5 comentarii pentru articolul „Într-o bombă, la un deț cu minerii din Vale”

  • Nu stiu cum e in mina,n-am fost niciodata, am fost intr-o excursie in liceu intr-o pestera ,Muierii parca se numea pe langa Polovraci, si mi-a ajuns, frig, umezeala ,aer insuficient.Parafrazandu-l pe John Lenon cred ca minerii sunt ” the negro of de world”. Am citit acum cateva zile despre salariile de mizerie ale minerilor,max. 2400 lei la care poate se adauga ceva sporuri, care nici ele nu sunt platite la timp.Vai mama lor, sunt incredibili de rabdatori ca nu se revolta. Unii zic ca au fost batuti de mineri in 1990, posibil, desi ulterior cred ca un milion de bucuresteni au pretins,asa ca un blazon, ca au luat cafteala, s-au inmultit precum revolutionatii care au fost la Inter in decembrie ’89 cred ca si daca era Piata de trei ori mai mare nu-i incapea. Ceea ce stiu ca am vazut cu ochii mei este ca cine si-a luat trozneala i-a provocat pe mineri strigandu-le tot felul de vorbe greu de inghitit. Si daca o cauti o mai si gasesti.PS. D-na Munteanu,discutia „la un det” cu minerii s-a materializat intr-un articol,reportaj ? As fi curios sa-l citesc sa vad cum ati perceput realitatile mineresti.PSS.Intr-adevar Codul bunelor maniere prevede ca o femeie nu se ridica in fata unui barbat,se ridica in fata functiei. Si la Casa Alba cand se anunta doamnelor si domnilor,”The President of United States” toata lumea se ridica,face parte din protocol si o forma de politete . Chiar daca are „matreata pe umeri” .

  • @Cora,

    Am fost si eu intr-o mina, pe vremea lui nea’ Nicu. E infricosator si in acelasi timp fascinant. Poate ca tocmai de aceea regula „numaru’ unu” este aceea ca „ortacii” sa aiba incredere deplina unii in altii. De-asta se si coordoneaza la fel de bine ca soldatii. Ei stiu ca depind unul de altul in orice clipa fiindca ei chiar sunt intr-un „razboi” zi dupa zi. Orice zi poate fi ultima. De-asta ma mir ca in timp ce militarilor li se platesc niste salarii de vis, minerilor li se arunca cate-o coaja de paine.

  • Emotionant, frumos articol, scrieti minunata doamna. Parintii mei au terminat Mine. in 1956. Tatal meu a lucrat in mine, stagiatura in mine, si intr-una din cele 3 dati cand l-am intalnit (ei au divortat cand eu aveam 3 ani) mi-a spus ca el e miner, nu inginer miner, ci miner, desi acum lucra de multi ani in Bucuresti. Cred ca ramane o mandrie sapata in suflet, pentru toti cei care au coborat in mina, simplu miner sau inginer. Eu mi-i amintesc din 1990, nu am amintiri placute, insa nu am putut niciodata sa-i blamez in totalitate, e o viata grea pe care putini o fac, si acesti oameni chiar merita respect. Din pacate, cei care ies in fata si apar la televizor sunt paduchii de suprafata, adevaratii mineri nu au timp de vorbe, ei gauresc muntele. Din pacate, viitorul nu este al lor, sunt o specie pe cale de disparitie.

  • Multumesc. Minunat de trist!

Cora Muntean: Nu știu de ce suntem prima țară din UE care vaccinează copiii
Imunizarea copiilor, probleme si necunoscute

Vaxxinarea copiilor, probleme si necunoscute! Cu doctor Anca Nitulescu, Asociatia Medici pentru decizii informate si jurnalista Cora Muntean, redactor sef la Cristoiublog!!!

Publicată de Adriana Bahmuteanu pe Marţi, 8 iunie 2021
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Apariție editorială de excepție

„Cronica de la Salcâmu Mic” de Sabina Ivașcu. Pentru detalii apăsați pe poza de mai jos: