Într-o bombă, la un deț cu minerii din Vale

Deva, 2005. Am ajuns aici în mai, când îți era lumea mai dragă, din punct de vedere calendaristic. Am coordonat relansarea unui ziar, Gazeta de Hunedoara. Din cauza conflictelor mele cu mai marii politici, am considerat Deva un autoexil mai mult decât binevenit. Dar despre aventurile profesionale, nu acum. Oricum, acea perioadă, câteva luni, a fost pentru mine proba supremă de foc, locul unde am întâlnit oameni atât de diferiți și atât de minunați, unii. Eu și șeful poliției eram noi în zonă, amândoi străini de toate jocurile care se făceau acolo. Și, vai, ce jocuri! Era vorba despre multă influență, despre cosoni, despre comori, despre mafie, despre bande, inclusiv cele din instituțiile statului care susțineau răufăcătorii. Mereu am spus că aș putea scrie o carte fascinantă despre acea perioadă. Într-o săptămână mi-am căpătat reputația de „aia nouă și nebună”, după ce, la o conferință de presă la prefectură, i-am predat reprezentantului guvernului în teritoriu prima lecție de bune maniere. M-am dus la conferința de presă și, la un moment dat, toți colegii și funcționarii s-au ridicat spășiți. Am zis că, din greșeală, am nimerit la vizita Papei și-mi uitasem basmaua acasă. Acasă-acasă, nu în apartamentul unde ședeam temporar. O trag de bluză pe o colegă, care frământa emoționată pixul și un cocoloș de hârtie în mână, și o întreb care-i faza. „Intră prefectul!” mi-a șoptit ea și mi-a făcut semn să-mi salt fundul de pe scaun. „Când aud fanfara, mă ridic și eu”, i-am spus. Și intră prefectul. Unul gen „mătreață pe umeri”. Și face rondul, în sensul că vine să dea mâna cu fiecare. Eu m-am tolănit pe scaun și când a ajuns la mine m-a privit ca pe maimuța care evadase de la Zoo. „Dumneavoastră cine sunteți?” mă întreabă el aproape leșinat de furie. Îi dau cartea de vizită și el stă și se uită la mine. „Domnule prefect, scuzați, încă nu v-am reținut numele, niciodată o doamnă nu se ridică în fața unui bărbat. Scrie în codul bunelor maniere”. Rumoare, priviri dezaprobatoare. Noroc că pe vremea aia nu se practica „name, blame and shame”, că dracu mă lua. Bine, următoarea scenă a fost cu Mircea Geoană, că tocmai îl făcuse Iliescu „prostănac” și l-am întrebat cum își poartă această etichetă. Iar era să fiu arsă pe rug.

După care mi-am luat în serios numele de „aia nebună” și am acționat ca atare. Când s-a răspândit în oraș vestea că șeful uneia dintre bande a venit în redacție și a îngenuncheat în fața mea (că-mi promisese o exclusivitate și a dat-o altcuiva, iar eu l-am făcut troacă de porci la telefon) am început să fiu privită și cu oarecare respect. De mă legam de pământ acolo, cred că-mi făceam și eu o bandă. Și a mai fost una care a contribuit la reputația mea. Un coleg a făcut o anchetă despre unul care băga bani în „Jiul Petroșani”, nu mai știu cum îl cheamă, dar le tremurau oamenilor chiloții numai când îi rosteau numele. Și l-a făcut în toate felurile, „hoț” fiind un compliment. Și-l întreb: „Și, ăsta ce zice?” „Nu-l întreb, că mi-e frică”. Sub presiunea închiderii ediției, pun mâna pe telefon, ăla răspunde, îmi spune că e la meci și îmi închide. Îl sun iar și mă ia la 11 metri. „Stai în crucea mă-tii la telefon, că mâine vii să ceri drept la replică, că tocmai am un articol în care scrie că ai furat de ai rupt, inclusiv curent”. Și a stat.

Și trece o vreme și întreb de mineri, de ce nu avem în ziar nimic despre mineri. Când mi-am dat seama că este un subiect neinteresant pentru ei (câh, minerii), am zis că merg eu în Valea Jiului. S-au pus colegii pe jelit, că nu am ce căuta acolo, că-i sărăcie, că-i dezastru, că nu mă mai întorc vie.

Și mă iau eu și mă duc, nu mai știu în care oraș, cred că în Lupeni. Cu planul făcut. Unde te poți întâlni și povesti cu minerii? La mină, nu, că e prea organizat, vine liderul de sindicat, șeful și s-a stricat treaba. La crâșmă, evident. Îl las pe colegul, care era și șofer, în mașină, că a zis că-i prea periculos, i-am promis că dacă mă taie și mai apuc să dau telefon îl anunț și am intrat în cea mai bombă crâșmă în care am fost vreodată. Cum am intrat, toate privirile m-au țintuit. Ședeau la mese, unii încă cu lămpașul pe frunte. Din păcate, textul scris la cald nu îl mai găsesc, dar întâmplările recente au fost madlena mea.

I-am cuprins cu privirea și am stat în prag, preț de câteva secunde, apoi m-am îndreptat către o masă. I-am salutat, m-am prezentat și le-am cerut permisiunea să mă așez. Unul a încuviințat. „Beți o cafea?”, m-a întrebat unul dintre ei. Nu păreau nici căzuți în extaz că sunt acolo, nici gata să-mi ia scalpul. „Dar dumneavoastră ce beți?”, întreb eu arătând paharele care păstrau ușoare urme de căcat de muscă. „Noi bem câte un deț”. „Vreau și eu un deț”. (Doamne, oamenii ăștia nu mă omoară, dar sigur îmi dau duhul de la deț-îmi spuneam eu în gând). Cel care m-a întrebat s-a ridicat și s-a dus la tejghea. L-am văzut pe barman că ia un pahar și sticla, apoi minerul i-a spus ceva încet și am auzit apa de la robinet. Între timp, eu cu comesenii schimbam zâmbete de complezență. Omul s-a întors. Ținea paharul într-un șervețel ca spuma laptelui. Mâinile lui negre, cu unghii sub care era un strat gros de cărbune, păreau păsări gata să-și ia zborul. Aducea paharul cu amândouă mâinile, de parcă era preotul când umblă cu odoarele prin biserică. (Mă rog, știu că nu-s odoare, dar există un ritual în biserică cu adusul a ceva în ambele mâini). Mi l-a pus cu grijă în față. De la celelalte mese, ceilalți priveau curioși. „Ne putem aduna, pot veni și domnii mai aproape?” întreb eu. Dintr-o dată, au început să râdă în hohote. „Auzi, măi, că suntem domni”, murmurau ei amuzați. I-am privit mirată, oricum mă simțeam ca pe un câmp minat. Nu de ei îmi era teamă, ci de faptul că aș putea strica tot, că și așa erau suspicioși. Și am început să aud cum se trag scaunele, apoi m-am trezit înconjurată de ei. Nu, nu mi s-au băgat în suflet, au lăsat distanța, exact cât spune codul bunelor maniere, dar ei, bieții, habar nu aveau de cod. I-am simțit stingheri, am luat paharul și am propus: „Noroc!”. După ce am ciocnit, am luat o gură de băutură și am trântit paharul pe masă: „Foarte bun!”, am exclamat, deși nu era bun deloc. Dar aceasta a fost the beginning of a beautiful friendship. Evident, discuțiile s-au axat pe durerile, neajunsurile și necazurile lor, pe faptul că „pentru voi, restul lumii, noi nu suntem oameni, domniță dragă”. Fiecare și-a spus povestea și mi-ar fi tare greu să le redau acum. În plus, cu toții sunteți sătui de poveștile lor, ale soțiilor și copiilor lor. Pentru ei, destinul este doar un joc cinic. Altceva vreau să vă spun. Când povestesc cu cineva, eu urmăresc mâinile și ochii. În acea dimineață, la ieșirea din șut, câteva zeci de ochi și mâini mi-au spus povestea frumoasă, chiar dacă grea, a vieții, a triumfului dragostei asupra umilirii și umilinței. Jenați, unii și-au ascuns, precum școlarii prinși fără unghiile tăiate, mâinile puternice și murdare sub fața de masă, și ea căcată de muște. Cel mai mult m-a bucurat când le-am văzut sclipirea din ochi. Nu de la băutură, toți am uitat de pahare.