Într-o lume de iepurași de ciocolată fii ou, fără să umbli cu cioara vopsită

A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi fost, ar fi fost doar pace și miros de praf stelar în univers. Eternitatea nu avea niciun motiv să se plictisească și totuși … iubirea se născuse în surplus.

La început Dumnezeu a creat îngerii. Odată cu aripile au prins din zbor și niscaiva puteri … magice. Nu a durat mult până și-au luat nasul la purtare! Cel mai frumos dintre ei a crezut că iubirea i se cuvenea, întreagă și la pachet cu întreaga împărăție. Dumnezeu l-a făcut bestie nu pentru că ar fi apreciat mai mult urâtul, ci pentru că smerenia nu se învață în oglindă. I-a tăiat dreptul la eternitate, ca să nu i se mai facă greață.

După ce o vreme s-a lăsat doar să se gândească, Dumnezeu a început un nou proiect. A creat o grădină de flori și i-a spus Pământ. Și totul era bine. A creat copaci și totul dădea în rod. I-a spus primăvară pentru că puritatea florilor i se potrivea ca o mângâiere, pe inelar. Nu știm de ce a vrut să împartă și cu altcineva sentimentul fericirii, dar, fără să-și dea timp să se răzgândească, Dumnezeu a creat omul. Biblia a înregistrat două momente diferite ale genezei, nașterea lui Ego și nașterea lui It, după cum le-a botezat mai târziu filosofia păcătoasă. Omul și tentația, slăbiciunea și sfârșitul lui. Dumnezeu i-a creat pe amândoi, bărbat și femeie, egali și complementari, povestea Evei făcute din una din coastele bărbatului fiind pe placul celor ce și-au făcut zei din organele sexuale. Vorbesc despre marile ordine masonice, elitele care dirijează religiile, crezând că îl pot păcăli pe Dumnezeu cu câteva abțibilduri și câteva însemne curtenitoare.

Dumnezeu își păzea protejații, ceea ce-l făcea pe diavol să-și dea foc, de ciudă, doar-doar îi va mai putea atrage atenția. Bărbatul și femeia aveau voie să se îndestuleze din tot ce crease Dumnezeu, fuseseră însă atenționați să nu mănânce fructe din pomul învățăturii dintr-o dată, pentru că eternitatea era lungă și nu putea fi îndesată într-o zi. Diavolul, însă, s-a făcut șarpe, ca să nu-l prindă Dumnezeu dând din copite, și le-a promis bărbatului și femeii puteri ca ale lui Dumnezeu și certificat de proprietate peste tot ce era al lui Dumnezeu. După cum a mărturisit mai târziu Nietzsche, diavolul le-a propus să-l declare mort și să se erijeze în moștenitori, cu diavolul pe post de mandatar, până la înțelepțire. Bărbatul și femeia au fost încântați. Parabola acoperirii cu frunze, de rușine, e de fapt momentul în care oamenii și diavolul au crezut că își puteau ascunde gândurile de Dumnezeu. Dumnezeu nu putea decât să se întrebe de unde atâta prostie. La ce se uitase înainte de a le modela creierele? Fusese totuși pus în fața unui fapt împlinit: deși le oferise oamenilor totul, ei îl aleseseră pe diavol. Așa că i-a dat afară din casă și i-a lăsat în puterea diavolului.

De aici povestea rămâne în urmă, cu picioarele doar pe Pământ. Diavolul i-a înrobit în așa hal pe oameni, că strigătele de durere se auzeau până în cer. A fost prima și ultima oară când lui Dumnezeu i s-a făcut milă. I-a ales pe cei mai suferinzi dintre oameni, care s-au și grăbit să-și pună povestea pe hârtie și să se declare aleși. Fără să le treacă prin cap că învățătura venea din exemple, ca să priceapă tot fraierul. Asupritorul era chiar măritul faraon, cu capul acoperit de Nemes, ceea ce-i dădea o înfățișare de cobră. Oamenii fuseseră închinați bestiilor, îngerii căzuți care se jucau cu mințile lor, asuprindu-le și exploatându-le trupurile. Cam epsteinesc, nu-i așa? De-aia se tot vorbește de nu știu ce avioane egiptene în America, pentru că faraonul a trecut apa, oceanul adică, ca să scape de boala morții, pe care i-a turnat-o în oase Dumnezeu. Dumnezeu i-a scos pe oameni din robie și l-a chemat pe mult mai înțeleptul Moise în audiență. A întârziat la întâlnirea cu Moise pentru a  arunca o privire spre ce făceau proaspeții eliberați. Își făcuseră un zeu taur comunal, din aur, olimpul, democrația și sfinxul urlându-le în sânge.

Lege și suferință, nu mai exista altă cale. Ca să se poată întoarce la Dumnezeu, oamenii trebuie să-i respecte legea și să se lepede de diavol.

Oamenii nu și-au dorit schimbarea prin vorbă bună, așa că îndreptarea avea să se facă prin suferință. Țara promisă era o viață alături de Dumnezeu. Diavolul nu stătea nici el cu mânile în sân, se ținea de oameni, aducându-le aminte de certificatul de proprietate. De-a lungul istoriei, diavolul și-a dus de nas supușii, care s-au întors să-l aclame, cu visuri de putere prin a avea și nu prin a fi, după cum le promisese Dumnezeu.

Deși păunașii visează la jumuliri între Scila și Caribda, adevărul își face plimbarea de după-amiază evaluând mărturiile unor Montaigne sau Pascal.

Dovada faptului că oamenii nu au înțeles nimic din ce a încercat să-i învețe Dumnezeu este că Dumnezeu a trimis un Învățător. Să le explice. Să-i ajute să înțeleagă. Oamenii l-au omorât, purtându-se ca niște bestii, după care, crezând că se pot ascunde de Dumnezeu, i-au pus chipul și statuile în toate bisericile. Bogații ca să râdă, săracii ca să plângă.

Deși multe religii, mai ales cele din vest, continuă să vorbească despre un Salvator, oamenii și-au ucis salvarea, ce urmează e un Judecător, capabil de atâta milă câtă a găsit pe Pământ.

Pacea de o mie de ani poate urma doar îndreptării greșelilor și acea vreme aproape că a trecut. Cel puțin va fi liniște în univers.