Între Coloana Infinitului și banca acuzaților. La CAB, despre dreapta judecată

Când legea rămâne ultimul loc al echilibrului

Așa cum am promis în interviul cu maestrul Ion Cristoiu, am plecat prin sălile de judecată. Nu din curiozitate mondenă, ci din nevoia de a vedea, cu ochii mei, dacă acolo unde societatea își duce conflictele mai există, cu adevărat, dreptate.

Trăim într-o lume care se grăbește să uite regulile. Legile sunt invocate când convin, ignorate când incomodează, sfidate când puterea crede că nu mai are nevoie de limite. Principiile au devenit, pentru unii, simple ornamente de discurs public. În acest peisaj, pas cu pas, fără zgomot mare, ne apropiem de haos. Și atunci, unde ne mai putem întoarce? Spre justiție.

Nu pentru că justiția ar fi perfectă. Nu pentru că oamenii care o slujesc ar fi fără greșeală. Ci pentru că justiția rămâne, într-un stat care nu vrea să se prăbușească în arbitrariu, singura instituție chemată să îndrepte balanța, să reinstaureze echilibrul și să le redea oamenilor convingerea că nu sunt ai nimănui.

Acolo unde există lege și acolo unde legea este aplicată nu doar în litera ei, ci și în spiritul ei, poate exista prosperitate, încredere și bine.

În fața judecătorului, nu în fața unei supraputeri

Am intrat într-o sală de judecată a unei secții penale din Bucureşti, acolo unde se judecau oameni, fapte, suspiciuni, acuzații, apărări, destine. Oameni prezumați nevinovați până la o decizie definitivă. Oameni care, înainte de a fi dosare, sunt vieți.

Dincolo de ușă, pe holul instanței, o replică a Coloanei Infinitului a lui Brâncuși părea să arunce mănușa destinului între două lumi: finitul lumesc, adică dreptatea omenească, și infinitul ideal, adică dreptatea absolută, poate chiar divină.

Imaginea aceasta m-a urmărit.

În sala de judecată se vorbea despre termene, probe, excepții, temeiuri legale, rechizitorii, apărări. Pe hol, Coloana urca tăcută spre o verticalitate care nu aparține niciunui cod de procedură, dar fără de care niciun cod nu poate produce dreptate: verticalitatea conștiinței.

Pentru că, în fond, justiția omenească nu poate atinge absolutul. Dar are datoria să tindă spre el.

Tânărul judecător și lecția unei normalități rare

M-am așezat pe bancă și m-am uitat cu luare-aminte la judecătorul care conducea ședința. Era un magistrat tânăr. Avea acea sobrietate care nu strivește și acea atenție care nu mimează interesul. Uneori zâmbea abia perceptibil. Nu suficient cât să transforme solemnitatea ședinței în familiaritate, dar destul cât să arate că, sub robă, se află un om.

 

Și poate tocmai aici începe dreapta judecată: în clipa în care cetățeanul simte că nu se află în fața unei supraputeri impersonale, ci în fața unui om cu funcție de magistrat. A unui om care ascultă. A unui om care nu intră în sală cu verdictul gata scris în minte. A unui om care înțelege că autoritatea nu se confundă cu aroganța, iar solemnitatea nu trebuie să fie sinonimă cu indiferența.

 

În Secția I Penală a Tribunalului București sau, mai larg, în această geografie grea a instanțelor penale din București, se poate vedea, uneori, ceea ce publicul ajunge să creadă tot mai greu, că se face o dreaptă judecată. Nu prin declarații pompoase, nu prin comunicate, nu prin imagine instituțională, ci prin gesturi mici, dar decisive. Ascultarea părților, răbdarea, respectul pentru apărare, atenția la argumente, distanța egală față de acuzare și față de inculpat.

 

Acel tânăr judecător a devenit, pentru mine, exemplul unei normalități care ar trebui să fie regula, nu excepția.

Completul de divergență: dovada că încă se judecă

Între timp, apăruse și cel de-al treilea judecător, într-un complet de divergență.

Recunosc: am avut întotdeauna suspiciuni cu privire la ceea ce aș numi prietenia instituțională dintre judecători sau dintre judecători și procurori. M-am întrebat, nu o dată, dacă un om din afara sistemului, justițiabilul simplu, cel care nu cunoaște limbajul, cutumele și mecanismele interne, poate spera cu adevărat la o judecată dreaptă.

 

Am avut însă surpriza să văd doi membri ai completului care nu s-au pus de acord. Iar acest lucru, într-o vreme în care mulți cred că totul este prestabilit, înseamnă că se citește. Înseamnă că se cântărește. Înseamnă că un dosar nu trece automat prin mecanismul rece al confirmării. Înseamnă că în spatele ușilor sălii de judecată nu funcționează doar inerția sistemului, ci și discernământul unor oameni. Pe scurt: chiar se judecă.

 

Avocatul, procurorul și duelul argumentelor

 

În fața completului, o avocată tânără își susținea pledoaria cu forță. Răspundea în contradictoriu procurorului de ședință și părea sigură pe propria motivare. Nu era o siguranță teatrală, ci una construită pe argument. Avea energia celui care crede că poate schimba cursul unui dosar nu prin zgomot, ci prin drept.

 

În spatele meu, două persoane vorbeau despre completurile de divergență care se mai formasera și în alte cauze. Fiecare șoaptă din sala aceea părea să confirme același lucru: justiția nu este un act mecanic, ci o confruntare vie între versiuni, probe, raționamente și conștiințe.

 

La finalul ședinței, avocata, însuflețită de felul în care decursese dezbaterea, îi dădea speranțe clientului său. Îl încuraja, spunând că a reușit să „răstoarne” motivarea procurorului.

 

Nu știu dacă o răsturnase sau nu. Nu acesta este esențialul. Esențial este că avusese spațiul să încerce. Esențial este că fusese ascultată. Esențial este că apărarea nu fusese tratată ca o formalitate, iar acuzarea nu fusese primită ca adevăr revelat.

 

Scaunul judecătorului nu este un privilegiu

 

Scaunul judecătorului, în sala de judecată, nu este un simplu mobilier. Este un simbol. Cine îl ocupă trebuie să înțeleagă că în spatele lui nu stă un privilegiu, ci o responsabilitate. Judecătorul nu este apărătorul acuzării. Nu este adversarul apărării. Nu este colegul procurorului și nici salvatorul inculpatului. Este gardianul echilibrului.

 

El trebuie să asigure că justiția se face pentru oameni și în numele legii. Din păcate, există tentația, reală sau percepută, ca unii judecători să confirme rechizitorii doar pentru că „așa trebuie”, doar pentru că procurorul a muncit la dosar, doar pentru că sistemul are propriile reflexe de solidaritate. Dar adevărul este simplu: niciun rechizitoriu nu trebuie confirmat în lipsa temeiurilor legale. Nicio acuzație nu trebuie tratată ca verdict. Nicio apărare nu trebuie privită ca obstacol.

 

Dreapta judecată nu se face din prietenie instituțională. Se face din confruntarea loială a argumentelor. Procurorul acuză. Avocatul apără. Judecătorul decide.

 

Dar decide ținând cont de lege și de probe, nu de relații, nu de cutume, nu de așteptări nespuse.

 

Coloana Infinitului, axa morală a unei instanțe

 

Am rămas mult în sala de judecată. Am urmărit toate cauzele. Am făcut chiar un exercițiu interior: am încercat să „ghicesc” soluțiile completului, bazându-mă pe temeiurile legale invocate de acuzatori și apărători, pe logică, pe felul în care se construiau argumentele.

 

Am consultat apoi portalul instanțelor și mi-am dat, în sinea mea, o notă bună pentru intuiția juridică. Dar nu despre intuiția mea era vorba. Nu observatorul este centrul unei săli de judecată. Centrul trebuie să rămână actul de justiție.

 

Iar acel act de justiție nu poate fi făcut nici din obligație față de colegi, nici din teamă de reacția publică, nici din conformism profesional. El trebuie făcut din datorie: datoria omului care a ales să fie judecător.

 

De aceea, replica acelei Coloane a Infinitului mi s-a părut mai mult decât un obiect decorativ. Ea poate fi citită ca un axis mundi, o axă între pământ și cer, între dreptatea imperfectă a oamenilor și dreptatea absolută la care aspirăm. Fiecare modul al coloanei depinde de cel de dedesubt pentru a se înălța. La fel și justiția: depinde de integritatea fiecărui om din sistem, de la gardian până la magistrat.

 

Un singur om care își uită datoria poate fisura coloana. Un singur judecător care judecă drept o poate întări.

 

Ceea ce am văzut în acea sală nu a fost un spectacol. A fost ceva mai important, funcționarea discretă a unei instituții atunci când oamenii ei își iau în serios rolul. Un judecător tânăr care ascultă. O avocată tânără care luptă cu argumente. Un procuror care susține acuzarea. Un complet care nu se aliniază automat. O divergență care arată că mintea judecătorului nu este confiscată de inerție. O sală în care se simte, chiar și pentru câteva ore, că omul nu este zdrobit de sistem înainte de a fi judecat.

 

În această societate care își pierde reperele, asemenea momente trebuie spuse. Nu pentru a idealiza justiția. Nu pentru a ascunde abuzurile, greșelile sau suspiciunile. Ci pentru a arăta că, dincolo de neîncrederea generalizată, există încă magistrați care înțeleg că roba nu este armură, ci povară. Și că dreptatea nu se face ridicând vocea, ci ridicând standardul conștiinței.

 

Între finit și infinit

 

Am plecat din sala de judecată cu imaginea acelui tânăr judecător și cu umbra Coloanei Infinitului în minte.

 

Dreptatea omenească este finită. Are termene, erori, proceduri, limite, oboseli, oameni. Dreptatea absolută rămâne, poate, inaccesibilă. Dar între cele două există o punte: conștiința celui care judecă.

 

Acolo unde judecătorul nu se confundă cu puterea, ci o limitează prin lege, există speranță. Acolo unde acuzarea este ascultată, dar nu venerată, iar apărarea este respectată, nu tolerată, există justiție. Acolo unde un complet poate intra în divergență pentru că membrii săi gândesc, cântăresc și se îndoiesc, există dreaptă judecată.

 

Iar când cetățeanul simte că nu se află în fața unei mașinării, ci în fața unui om care poartă responsabilitatea legii, atunci justiția își regăsește sensul.

 

Nu infinitul este greu de înțeles. Greu de păstrat este verticala. Intr-o sală a Secției l Penale a Curții de Apel București, pentru câteva ore, am avut sentimentul că această verticală încă există.