Ion Cristoiu poate fi urmărit și pe platforma X: https://x.com/IonCristoiu
(In)Utilități (in)dispensabile
În timp ce unii siluiesc timpul încercând să-l conserve, să-l alungească, să-l întoarcă din drum, să-l fure pe-al altora ori să-l (răs)cumpere, alții maltratează pe cât pot desăvârșirea Naturii. Au adus atâtea „îmbunătățiri” planetei, încât riscă să fie respinsă de imunitatea cosmică, aruncată de pe orbită și combătută ca un corp străin. I-au preschimbat substanța și au spoliat-o de energii. Au supus-o atâtor ofens(iv)e și operați(un)i, încât orientarea temporospațială a ajuns o provocare – inclusiv pentru acționari. De la un pol la altul și de la străfunduri la eterul celest, totul e înțesat de imitații triviale, geme de corecturi aduse genezei, sucombă și renaște atrofic din scrumul generațiilor tehnologice și al revoluțiilor industriale ce se succed cu viteze amețitoare.
Pe măsură ce numărul (contra)facerilor crește, se amplifică și rata reclamațiilor. Paradoxal, corul bocitorilor include nu doar spectatorii, ci și actorii Marilor Prefaceri. (Singurii care rămân impasibili sunt regizorii.) Privează solul de jumătate din plămânul verde și apele de ‘pompa de carbon’ și se lamentează că-i sufocă gazele cu efect de seră. Se amestecă brutal în circuitul elementelor și se alarmează că nu mai pot gestiona schimbările climatice. (Ca și când ar fi putut vreodată!) Astupă porii scoarței terestre cu asfalt și beton și se văicăresc că instalația de climatizare nu mai funcționează și ba sunt luați de viituri, ba li se stârpesc culturile. Îi colmatează arterele și-i îmbâcsesc până la ultima fibră cu deșeuri nebiodegradabile și se impacientează că planeta căzută pradă bolilor de metabolism își înăbușă și înfometează chiriașii. Îi răscolesc măruntaiele ca să-și făurească jucării nucleare și-și programează salvarea de atomii dezlănțuiți în buncăre și pe alți corpi cerești. După atâtea acțiuni „înțelepte”… ce înțelepciune să se mai ridice de unde și să îndemne la reculegere?!
Îmbunătățiri i s-au adus și naturii umane. Pe alocuri metamorfoza forțată și artificială a făcut-o de nerecunoscut. Pe măsură ce i se detectează noi componente și (dis)funcții, minți întreprinzătoare proiectează ameliorări și visează la performanțe inedite. Acolo unde natura se dovedește neputincioasă la atins culmile calculate de ambițioși, intervine tehnologia care „poate” infinit mai mult(e). Tot analizându-ne piesele componente, am ajuns la concluzia că natura a comis o groază de erori: Ba n-a fost prea econoamă și ne-a dotat cu mai multe organe decât am avea nevoie ca să funcționăm, ba s-a calicit la alte dotări și termene de valabilitate (motiv pentru care am inventat industria pieselor de schimb și retușare). A supradimensionat organe precum creierul (deși nu deținem locul fruntaș între viețuitoare!) și a conceput altele menite să funcționeze nonstop – precum inima – mult prea susceptibile, iritabile și ușor dereglabile. Și le-a mai blagoslovit și cu imposibilitatea regenerării! Cum să înzestrezi o ființă cu organe pereche, în condițiile în care poate funcționa și cu unul singur, și de ce să-i împiedici neuronii ori mușchiul inimii să se refacă?! (Cei 1.400 de neuroni generați zilnic in hipocamp sunt o nimica toată raportați la totalul de 100 de miliarde!) Mai nou face să se nască băieți în trupuri de fete și viceversa. „E clar că imperfecțiunile au nevoie de corecturi serioase!” și-au spus mulți și au trecut la fapte.
Să încercăm să aflăm ce a condus la intențiile metamorfice, câte dintre proiecte se sprijină pe cunoaștere și înțelegere și câte pe înfumurări iluzioniste. Oare de câte componente avem neapărată nevoie, și la ce am putea renunța fără probleme? Și ce-am putea înlocui/completa/corecta cu ajutorul tehnologiei, astfel încât să avem o combinație perfectă om-mașină? Putem renunța la cel puțin șapte din cele 80 de organe, ne spun observațiile de până acum. Putem trăi fără amigdale, apendice, splină, o parte din ficat, stomac, intestine și ganglioni, ori fără un rinichi. Ne putem lipsi și de prostată, sâni, ovare, uter, trompe, testicule sau vezica biliară. Putem suplini pentru o vreme sângele (transfuzii), inima (circulația extracorporală), plămânii (butelia cu oxigen) sau rinichii (dializă), și putem să înlocuim cu proteze și implanturi mâini, picioare, articulații, dinți, ochi sau urechi. Putem efectua și multe transplanturi de organe și țesuturi. Cât despre creier: În timp ce unii susțin că se poate trăi și cu o jumătate, alții, mai clarvăzători, încearcă să-i adauge un exocortex. Tot completând lista prefacerilor, ajungem la concluzia că… tot ce-a făcut natura e un fleac pe lângă ce putem noi să facem.
Dacă lipsește stația de epurare și reciclare – splina –, se găsesc alte organe și țesuturi limfoide dispuse să preia făcutul curățeniei: amigdale, ganglioni, la nevoie ficatul însuși. Se poate ca organismul să fie mai predispus atacurilor microorganismelor, dar pentru ele avem deja un arsenal întreg: de la vaccinuri la medicamente specializate. Se poate și fără o bună bucată din cei 1,5 metri de colon, a cărui sarcină primordială e resorbția apei și îngroșarea materiilor fecale. La fel de superfluă se dovedește și vezica biliară, rezervorul fierii mistuitoare de grăsimi și care mai are și prostul obicei să se pietrifice. Cât despre apendicele cecal, acea interfață dintre grosimi și subțirimi intestinale: Să ridice mâna cei care i-au simțit lipsa după ce chirurgii l-au trimis acolo unde-i este locul: la tomberon! O rămășiță moștenită de la erbivore și uitată în corp de evoluție. O fundătură în care se blochează și inflamează tot felul de corpi străini ce ajung să ne pună viața în pericol. Mult mai mulți i-au simțit prezența sâcâitoare. Iar stomacul, acea pungă dilatabilă și tot mai nesățioasă, vinovată de cifrele de pe afișajul cântarului, își merită cu prisosință micșorarea și bypassul chirurgical. De la chirurgia oncologică la cea bariatrică, înlăturarea lui n-a pus capăt vieții posesorilor, dimpotrivă: cu doza potrivită de vitamine, enzime și minerale din suplimente, carențele sunt șterse cu buretele. Suplimentele hormonale ne salvează și atunci când (preventiv sau curativ) renunțăm la tiroidă, glande sexuale și alte organe afiliate. Embrionii pot lua naștere la fel de bine și în eprubete. Grație industriilor, imposibilul de odinioară a devenit nu doar posibil, ci stil de viață în tot mai multe locuri.
Cel mai mult ne dă curaj afirmația conform căreia ne-am folosi „doar” de o parte infimă (10-20%) de creier și am dispune de un potențial imens. Încă se mai vehiculează mitul lansat în urmă cu peste un secol, cum că „rezerva de creier” ne-ar putea face mult mai performanți. (Niciunul dintre susținători nu pare să se fi întrebat cum de nu s-a întâmplat minunea până acum!) Totul a plecat de la exprimarea nefericită a cuiva, care reproșa multor semeni lentoarea cu care își foloseau organul gândirii și faptul că nu i-ar exploata integral capacitatea (și nu volumul fizic) și nu și-ar valorifica întregul potențial mintal. O vreme teza a fost susținută și de științe, care au „argumentat” prin probe imagistice precum RMN-ul funcțional sau PET-ul și prin intensitatea vie a coloritului din arealele aflate în momentul respectiv în funcțiune, fără să acorde mare importanță nuanțelor de gri ce redau activitatea bazală. Pe parcursul unei zile, însă, tonalitățile se schimbă și vine rândul la treabă fiecărei regiuni cerebrale, doar că nu toate conexiunile funcționează simultan și în egală măsură. Dacă ar face-o, am fi de-o lipsă de coordonare desăvârșită, n-am mai putea sta locului, nu ne-am mai putea concentra la nimic și n-am mai avea niciun control asupra corpului (nu mai vorbim de consumul imens de energie!). O „mică demonstrație” ne-o oferă epilepsia sau consumul de droguri.
Și ar mai fi și alte argumente menite să spulbere mitul rezervelor inepuizabile de inteligență. Există o regulă elementară în biologie – de la moleculă la biosferă – care se referă la relația strânsă dintre structură și funcție. Structura determină funcția, iar funcția întreține structura. Tot ce nu e folosit regresează, se atrofiază, ori se pierde. Stau mărturie efectele imobilizării îndelungate (la pat sau în aparat gipsat) asupra musculaturii și a densității osoase – ca să luăm doar două din multiplele neajunsuri ale imobilizării –, ori scurtarea membrelor și deformarea încheieturilor victimelor paraliziei infantile. Gura poporului spune pe șleau că „cine se odihnește ruginește!”. Prin urmare, s-ar cuveni ca celor care nu se folosesc de„zăcămintele” de materie cenușie și nu-și pun (tot) creierul la treabă să li se atrofieze 80-90% din el, ceea ce nu corespunde realității. De avut îl avem cu toții întreg (anatomic) toată viața, cu excepția celor 50.000 de neuroni cât estimează experții că se pierd zilnic începând cu vârsta de 20 de ani și, firește, a bolilor neurodegenerative, a accidentelor (vasculare) cerebrale ori a consumului de droguri. Declinul cognitiv e dat de „deconectare”, de împuținarea sinapselor, nu a neuronilor. Însușirea de noi cunoștințe înseamnă activarea de noi sinapse și areale cerebrale. În caz că ele nu se refolosesc, neuronii nu se atrofiază și nu mor, ci se ocupă de altceva, se „reprofilează”. La nevăzători, de pildă, se intensifică funcția auditivă și/sau cea tactilă.
Zonele cerebrale supraviețuiesc tocmai pentru că se mențin permanent active. Numim asta „activitate bazală/de standby” – o pregătire operațională care consumă jumătate din energia alocată creierului. E un fel de gimnastică pe care neuronii o fac zilnic pentru a rămâne în formă și a nu se degrada, fiindcă atunci ar fi înlăturați, așa cum se întâmplă cu neuronii „morți” în urma unui AVC sau a altor leziuni cerebrale. O dovadă indirectă a rezervelor destul de limitate ar putea fi recuperarea neintegrală după un AVC major. Dacă am dispune de materie cerebrală „la discreție”, n-ar fi o problemă s-o luăm de la capăt noi-nouți, ceea ce nu e întotdeauna posibil, deși creierul are o capacitate de compensare și reorganizare uluitoare. Și încă ceva: Creierul uman este cel mai famelic organ din câte avem. Cântărește doar 2% din greutatea corpului (1.300-1.500 g), și își „permite” să consume aproape un sfert din totalul de oxigen și de energie bazală, iar pentru asta se folosește de două treimi din necesarul zilnic de glucoză (130g)! Dacă ar fi să lucreze de opt, nouă ori mai mult, cum și de unde i-am procura hrana/energia? În realitate, ar trebui să-i fim recunoscători pentru eficiența energetică exemplară care dă posibilitate și restului organelor să beneficieze de resurse. Practic se folosește de energia unui bec de 20 de wați acolo unde un computer ar necesita producția unei centrale atomice! Dacă am fi dispus de neuroni „în plus”, am fi putut stoca glucoza, așa cum face și musculatura. Pentru performanță, însă, creierul „a ales” să renunțe la depozite (ar ocupa prea mult loc și ar îngreuna funcțiile celulelor nervoase!) și să depindă de livrările continui din sânge.
Nu cumva ceea ce noi considerăm inutilități sunt lucruri cărora (încă) nu le putem desluși menirea? Nu cumva fără setarea standard (activitatea spontană) – în care noi vedeam rezerva de creier – am fi incapabili să gestionăm toate câte se petrec în noi și în afara noastră, fiindcă creierul ar fi privat de un fundament pe care să-și asambleze funcții tot mai complexe? Nu cumva neuronii „evită” regenerarea tocmai pentru a preveni eventuale greșeli de copiere inerente fiecărei diviziuni celulare? Cercetătorii au descoperit în neuroni proteine cu durată de viață extrem de lungă prin comparație cu restul celulelor. Nu cumva longevitatea proteinelor e dovada gestionării impecabile a resurselor de către creier, știut fiind că sinteza lor e un proces destul de energofag? Nu cumva organele-pereche constituie rezerve funcționale menite să suplinească foarte probabilele dereglări? Nu cumva alternativele prezente în organism ne oferă noi și noi șanse în situațiile disperate când boli grave ori accidente cumplite ne obligă să renunțăm la anumite părți constitutive? Supraviețuim unor pierderi tocmai pentru că natura a fost precaută și a creat deviații pe care noi suntem pe cale să le decuplăm. Totul în natură e opera tatonărilor și adaptărilor de milenii. Cum să simțim lipsa unor organe, dacă nu le cunoaștem pe deplin implicațiile?! Faptul că se poate trăi și fără ele e meritul Creației și nu dovada risipei comise de ea.
Sigur că se poate trăi și fără splină, dar să nu uităm că ea e un rezervor major de celule imunitare, întocmai ca flora intestinală pe care o decimăm cu stilul de viață modern și mai ales cu hrana ultraprocesată. Până nu demult, tot ce știam despre monocite (celule albe din sânge) era că ele sunt produse de măduva osoasă, circulă temporar prin sânge și se retrag apoi în țesuturi, unde se maturizează și se specializează în lupta cu intrușii, îndeosebi cu microorganisme patogene. De curând am aflat că splina e un rezervor considerabil de monocite, pe care le eliberează rapid în circulație ori de câte organismul se confruntă cu factori stresanți, și ajută astfel la repararea țesuturilor afectate, bunăoară a miocardului după un infarct. Celulele splinei mai pot și altceva: Pot să preia secreția de insulină atunci când pancreasul e epuizat și contribuie la vindecarea diabetului, facilitând regenerarea celulelor din pancreas. Implicarea splinei în scăderea glicemiei sporește sub influența vaccinului BCG, despre care până acum știam că e ineficient în prevenția tuberculozei pulmonare, dar eficient în terapia cancerului vezicii urinare. Cine știe în câte alte procese se mai implică splina, taxată simplist odinioară ca „cimitirul globulelor roșii”!
Se pare că și în privința apendicelui ne-am înșelat. A durat milenii până să se audă voci care opinează că prelungirea cecală vermiformă nu e doar un vestigiu evolutiv, ci ar putea fi un refugiu pentru flora intestinală benefică la vremuri de restriște – bunăoară o diaree provocată de germeni patogeni. De acolo se repopulează colonul după ce s-a încheiat invazia. Flora aceea produce enzime inexistente altundeva în organism, capabile să digere fibrele și celuloza. Asta leagă funcțional apendicele de sistemul limfatic și de apărare imunitară și face din el un fel de tabără de antrenament pentru sistemul imunitar. Să nu uităm că organismul nostru e un ecosistem compus din sute de specii de microorganisme care trăiesc în simbioză și conlucrează la desăvârșirea întregului, făcându-l tot mai bun. Fără microorganismele din flora comensală… n-am fi – și, din păcate, suntem pe drumul cel mai bun către decimarea bacteriilor bune, ba mai rău: Pe măsură ce ne dezicem de acei old friends, ne întovărășim cu tot felul de specii răuvoitoare și cu influență nefastă asupra sănătății. Despre rolul tonsilelor ori al vezicii biliare nu mai e nevoie să discutăm. Cu toții știm că putem trăi și fără ele și cunoaștem prea bine și prețul extirpării lor: de la riscul sporit de alergii și infecții de căi respiratorii și până la tulburările digestive ce compun sindromul post-colecistectomie. Despre consecințele micșorărilor chirurgicale am mai vorbit, iar despre inegalabilele performanțe ale colonului vom vorbi într-un articol separat.
Urmând vechea logică nouă – „Merge și așa!”– , am putea pretinde și planetei sacrificii asemănătoare. Dacă noi putem trăi fără o bună parte din cele 80 de organe, de ce n-ar putea-o face și planeta? De ce nu s-ar putea lipsi și Terra de o parte din floră și faună, de ce nu și-ar (ne-ar) recicla și altfel deșeurile, și de ce n-ar accepta și ea munții de gunoaie din plastic în locul celor dinamitați ca să facă loc tunelurilor ori exploatărilor miniere? Și noi putem trăi cu silicon, ba chiar îl preferăm materialului organic. Circuitul elementelor în natură e același dintotdeauna, nimic nu părăsește Terra și nimic în plus n-o vizitează. N-ar fi nici primele și nici ultimele prefaceri pe care le-ar suferi în decursul miliardelor de ani. Doar n-o să ne izgonească pentru atâta lucru! Dacă noi am învățat să ne tratăm și să facem față măcelurilor de tot felul, de ce n-ar suporta și Terra niște zdrelituri pe ici pe colo?
Nu suntem perfecți și nu vom fi multă vreme de aici înainte, cu tot progresul tehnologic. Suntem însă cea mai bună versiune în circumstanțele date și pentru asta ar trebui să-i fim recunoscători Creației. Evoluția își are propriul ritm, iar graba impusă de tehnologie o poate dezechilibra substanțial. Natura poate fi acuzată de multe cusururi – din punctul nostru de vedere –, dar nu și de risipă. Nici la scară planetară și nici la nivel microscopic. Risipitorii suntem noi, singura specie care a adus prejudicii planetei și a umplut-o de boli incurabile. Maladii consumptive care o spoliază de resurse pentru restul viețuitoarelor, și maladii severe autoimune și autodistructive a căror cauză e cea mai parazitară dintre specii. Problema pe care miopia noastră n-o vede este că planetei i-a fost și îi este totuna. Nu ea, ci noi trebuie să facem față prefacerilor marcă proprie. Planeta poate să renunțe fără să clipească la cel mai nociv dintre organele ei: la omenire. Spre deosebire de noi, Natura nu intenționează să facă profit și carieră, să-și trăiască viața și după ea… potopul! Scopul ei e să persiste. Și o va face, cu sau fără noi. Mai ales fără noi, preocupați de nimicuri trecătoare și fără pic de viziune despre ceea ce pompos numim sustenabilitate. Am ajuns în vârf tăind cracă după cracă. Singuri ne-am micșorat termenul de valabilitate, așa cum obișnuim să facem și cu tot ce producem, iar scadența, cu tot cu dobânzi, se apropie vertiginos. Nu sunt deloc de invidiat aceia care vor asista la achitare.
Comentarii
Încîlcită-i Doame lumea….,de fapt alt fel nu se poate.
Natura a eliminat nespus de multe viețuitoare,să sperăm că nu am ajuns o specie complet inconștientă.
artificializarea va prelungi viața omului către infinit
doar cunoașterea te duce către nemurire
recunoașterea te păstrează în suficiența veșniciei, care nu presupune doar șase zile, ci șapte, care nu presupune lipsa iernii, ci manifestarea ei
Am ajuns în vârf tăind cracă după cracă.
–
am ajuns pe Piscul cunoașterii taind cracă după cracă din potențialul recunoașterii.
–
pe calea cunoașterii ajungi inevitabil la Artificializare, la Antinatură,
pe calea recunoașterii, care poate fi stimulată cei drept de cunoaștere, pentru simplu motiv că tot cunoscând la un moment dat ceva ți se pare că nu sună bine, ajungi la Natură,
pe care o vei recunoaștere ca fiind Suficientă
„Natura poate fi acuzată de multe cusururi […]”
Cea mai mare acuzatie care i se poate aduce naturii e ca a facut o ciorba in care a aruncat haotic de toate, a iesit viata si gata.. acum supravietuiti vietuitoarelor! Cinismul suprem, asta a creat, de fapt.
Si acum cum priveste viata? Cu un dispret rece, cu cinismul suprem al celei care are puterea totala si ea nu simte suferinta, nimic? Ne-a dat tot felul de chestii pentru supravietuire, deci a premeditat ca viata e despre o lupta continua si inutila si absurda pentru supravietuire, treaba de obicei cu chinuri, chiar sub tortura. A supravietui dintr-o situatie e doar un pas spre urmatorul chin din care vietuitoarea trebuie sa se salveze. Aflat uneori la o clipa distanta de precedentul. Natura e cel mai crud călău posibil. Alora care le place sa tortureze, de la ea s-au inspirat, ca de unde din alta parte. Ii place sa se uite la creatia ei si sa se bucure vazand ce dureri reciclabile reluate la infinit in trupuri noi produce? Atunci natura e cel mai teribil monstru. Pentru ca la altceva nu foloseste cursa disperata spre nimic numita viata, decat sa fie privita cu cinism absolut si umilitor. Cu cat mai lung sirul de suferinte, cu atat e mai satisfacuta. O mizerie criminala, natura ar merita o pedeapsa pe masura pentru tortura asupra a miliarde de miliarde de vietati nevinovate. Genocid cosmic repetat la infinit, ca asa a „conceput” misterioasa natură viata. Culmea e ca trebuie sa-i mai fim si recunoscatori. Care o fi ala sa fi cerut ceva inainte sa se nasca? Natura ori a facut viata dintr-un moft fara sa se intrebe daca o vrea cineva sau nu a stiut ce face si a lucrat haotic. Ca dupa aceea si-a cam intors privirea, lasand vietuitoarele sa lupte pana la ultima suflare, inutil, stiind dinainte ca in final vor pierde, doar amanand inevitabilul. Atunci de ce sa i se multumeasca de catre orice vietuitoare ca a fost adusa intr-un show absurd si monstruos pentru a-i satisface naturii placerea de a privi durerea? Sau poate o acuz pe nedrept si e doar o echivalenta a vreunei proaste, care a primit ca task la serviciu sa faca ceva si a tinut mai mult la deadlineuri decat la treaba bine facuta.
Macar omul si-a mai facut singur propriile „naturi”. Un copil care isi imparte mancarea cu un alt copil, intelege. Noi, ceilalti, poate… dar cam foarte rarefiati.
Asta daca vorbim despre natură.
creația e desăvârșită
n are cusur
căutându i naturii cusur dacă dai de vreunul atunci se aplică regula ce vezi aia ești
–
Creația este o platformă pentru dezvoltare maximală, pentru desăvârșire
natura nu vrea nimic
hei echilibrează în mod absolut m iar atunci când cea care dezechilibrează e anti natura… natura se dăruiește pe sine procesului de echilibrare
natura nu are dorințe
ce e natura?
unde ți e dorința acolo ești și tu.
o dorință o poate anula pe alta prin urmare unele cărări le mai părăsești unele cărări se termină brusc
beleaua e ca dorința omului se împlinește, însă pe când felul în care omul și a dorit e relativ felul în care dorința se împlinește absolut prin urmare s ar putea să existe o diferență nu simplu de sesizat între dorință și felul în care ea se împlinește
Dacă omul și ar folosi toate instinctele armonios aceste instincte având ca referință bunul simț … fix așa s ar comporta și alții cu el, natura cu el
„regula ce vezi aia ești”
.
I-auzi. Proiectie psihologica de la cineva la ceva.
Foarte interesant! Freud nu s-a gandit.
Bine, nu s-a gandit nici ca unii o vor folosi prost, pentru ca repetata asa ca principiu de viata, nu in situatiile speciale descrise de el, se schimba unul din puncte si linia care il conecteaza. 😛
@online: stai linistit, nu ai prins ideea. adica ai prins-o, dar invers. 🙂
habar n am ce a zis freud,
la cit de prost sint nici nu ma astept sa ma prind,
🙂
„regula ce vezi aia ești”
da, e o constatare la care am ajuns pe cale empirica
–
se aplica si n alegeri prezidentiale, spre ex
asa sint oamenii, vad cu proprii ochi Lumea.
lumea e doar una, insa fiecare vede …dupa cum e.
ce vezi …aia esti, da.
unii vad crime impotriva democratiei si lovituri de stat fix acolo unde altii vad o democratie potenta si o maniefstare plenara a libertatii
n ai cum sa vezi Lumea altfel decit in cheie proprie
–
ceea ce unora li se pare a fi ‘pe fata’, altora li se pare ca e ‘pe dos’
se aplica si la parteneri de viata,
e constatarea mea. n am zis ca e de folos altora, fiecare om cu propriile constatari
tu vezi Lumea prin ochii tai, io prin ai mei si cred ca e n regula sa fie asa :), io cel putin n am nimic impotriva
la un moment dat oamenii vor vedea in fata ochilor Natura si Antinatura
–
o vor alege paia mai frumoasa in ochii lor
ce vor alege aia si sint, adica …ce sa vezi, o simpla privire, care a fost o alegere si …iauite cum te ai judecat singur in mod absolut, pentru ca despre ‘absolut’ ti ai dat cu parerea 🙂
atat de simplu…
…atat de complicat
Continuare.
Sa vedem ce a mai facut Natura, acea „platformă pentru dezvoltare maximală”, cum a definit-o cineva de pe aici.
.
Cum e cu hrana? Că ține tot de supravietuire. Natura a invatat speciile sa se vâneze intre ele. Vezi un animal, deja vezi o friptură. Intai il ucizi fara mila, ii curge sangele, se zbate, gata. Acum specia vânător isi umple burdihanul de friptură din el. Pe urmă il elimină in mod scarbos din el. Foarte „frumos” isi invata natura toate speciile de animale: „fiti criminali ca sa supraviețuiti”. De ce sa te mai mai miri că oamenii isi fac rău si intre ei, cine i-a invatat?
Pe deasupra, natura mai e si cea mai perversa dintre toate perversele imaginabile: a inventat placerea sa-si indeplineasca scopurile. Ne place sa mancăm, ne place reproducerea, le facem cu plăcere. Nu? Asta e perversitatea naturii pentru a ne determina sa supravietuim si sa ne perpetuam specia. Pentru a-si continua la infinit teroarea si crimele.
De ce nu s-o fi oprit natura la plante, adica la ce a facut bine, inofensiv. Că la vietuitoare a dat chix rau. Daca nu a stiut sa facă perfect un lucru mai bine nu-l facea.
.
Nu mai povestesc si de lucrurile murdare scârboase pe care le-a inventat si le-a „pus” in animale.
.
De dezastre, mai vorbim? Doar unul din cele recente: tsunamiul din oceanul indian, 280 mii de victime, dintre care 100 mii de copii.
Doar unul. Minunătie de natură.
.
Si atunci cum sa nu fii intelegator cu cine vrea sa fixeze unde ceva e gresit, daca e vorba de suferinta lui, din viata lui pe care nu a cerut-o de la nimeni, ci a fost bagat cu forta in marele teatru monstruos, criminal si absurd? Poate greseste, dar suferința nu contează? Ma intreb.
.
O civilizatie mult mai avansata, daca o fi vreuna prin univers, la care inteligenta nu ar mai fi o problema ca pe planeta asta, cred ca ar avea tot dreptul sa spuna „de aici, preluam noi”. E drept castigat prin suferinta. Daca ar gresi fatal, tot ar fi mai bine, sa lasam ipocriziile.
Si atunci cum sa nu fii intelegator cu cine vrea sa fixeze unde ceva e gresit,
–
nu sună bine, sună a ceva tradus greșit, …Io creca matale citezi din cine știe ce cărți.
La ce puteam sa ma astept, decat la alta acuzatie. 🙂 Ce ai prietene cu mine, ca eu nu am spus nimic de nimeni. Ieri m-ai jignit, m-ai umplut de sfaturi de viata spuse in mod superior, azi ma acuzi. Si eu nici macar nu m-am adresat cuiva cu comentariul initial. 🙂 vezi ti bre, de treaba matale si lasa-ma ca n-am timp de badaraniile lu matale 🙂 Comentariul meu initial a fost pus din greseala la comentariul matale. Gata, nu mai raspund, huleste cat vrei sau poate iti aplici si tie zicerea cu bunul simt pe care o propovaduiesti superior si atoatecunoscator doar altora.
nbam nimic cu persoanele, ci doar cu comentariile lor
și n am nimic cu ce spun ele, altceva decit că …fix în timp ce le citesc imibtrezesc răspunsuri. care nu s ar fi născut altfel.
n am absolut nimic cu tine, habar n am cine ești, ..numa bine îți doresc.
Daca de cuvantul „fixeze” te legi, ala e acolo probabil pt ca am ascultat eu asta de la coldplay prea des in ultimele zile si are „fix” in titlu: https://youtube.com/shorts/3L0KQQKUJ2U?si=CvUuvJuOMeASKyTX
🙂
nu dau sfaturi nimănui, facă fiecare ce dorește, Io nici cu mine nu mă descurc, așa că n am nicio dorința sa te ncurc.
hai lasa ipocrizia ca e si mai dezgustatoare. Nu are nimeni nicio calitate sa faca ce faci matale cu altii pe aici.
Tot completând lista prefacerilor, ajungem la concluzia că… tot ce-a făcut natura e un fleac pe lângă ce putem noi să facem.
–
asta e esența ecuației de mișcare a civilizației. Sfânta Treime cu Creația ei, omul făcut după chipul și asemănarea Sfintei Treimi… cu Creația lui.
pentru că în univers dinamicile tind să se desăvârșească ce rezultă e că destinația la care ajunge omul este fix pe dos decât Creația, fiind practic imaginea din Oglindă a Creației, adică cealaltă parte a monedei.
altă destinație pur și simplu nu există.
–
deci iată spre ce se îndreaptă implacabil Civilizația, către Antinatură, către Artificializare
ce e de reținut este destinația și faptul că ea e implacabilă.
–
de ce? pentru simplu fapt că e de folos în recunoașterea Noii Lumi, în fapt a Căii
@online: Chiar ma uitam pe „iai” si mi-am adus aminte, vazand subiectele, ca dna doctor nu a mai scris de mult. coincidența? :))
https://youtu.be/8OhMmjlYvxU?si=40CFAKIbKcT4GO50
ordine din dezordine?
–
nu prea cred. ce e aia dezordine? uite caio zic ca e ordinea desavasita, ordinea care acopera orice ordine relativa.
dezordinea despre care vorbeste tipul e o ordine absoluta, iar ordinea despre care vorbeste e o ordine relativa.
deci nu ordine din dezordine, ci ordine relativa din ordine absoluta.
evolutia nu e despre ordine, ci despre cum ‘dezordinea’ se descarca plenar, definind ordinea relativa ca fiind absoluta
–
evolutia se aseamana cu un cuib care ulterior e umplut pentru ca exista potential.
importanta e nevoia, manifestarea nevoii, pentru ca aceasta nevoie devine gol, iar acest gol va putea fi ulterir umplut, adica acest gol se poate infrupta din ordinea absoluta ( care e poreclita de tip dezordine )
–
deci nu ‘solutia’ e motorul evolutiei, ci ‘golul’, nevoia,
–
in orice boala, indiferent cit de mortala e,
…daca e naturala!, daca si numai daca e naturala, atunci intotdeauna vor exista indivizi in care ‘golul’ se manifesta, deci golul va fi umplut, deci ordinea relativa se restabileste, adica ei isi manifesta imunitatea in fata bolii…
mor 90% dintre indivizi, poate, insa e imposibil sa moara toti, daca virusul e natural. e imposibil. pur si simplu nu se poate, pentru ca intotdeauna o ‘ordine relativa’, adica o dezordine relativa va fi ‘batuta’ de ‘ordinea absoluta’, pe are tipul o porecleste ‘dezordine’
–
…deci e fix pe dos decit cred oamenii de stiinta :)))
–
evolutia nu e despre cum ‘adaugi’, ci despre daruire.
nu e despre cum mai pui tu o caramida la constructia numita evolutie, ci despre cum mai descarci o frantura de ‘ordine absoluta’ pentru a echilibra o dezordine relativa ( prin manifestarea unei ordini relative, nascuta din descarcarea potentialului echivalent din Potentialul ‘ordinii absolute’, care in fapt e dezordinea despre care vorbeste musiu )
acest concept, nou-nput, care explica in alt fel dinamica evolutie, si pe care tcma ce l am descoperit si io:))), ne duce cu gindul la alte nastrusnicii, mai exact la urmatoarea situatie extrem de deosebita:
pe taramul cuantica …ce cauti aia vei gasi, insa asta e un pas, care ulterior ar putea fi acoperit de altul care l anuleaza pe primul, insa toti pasii duc catre Adevar. mai simplu: pe taramul cuantic ceva ‘apare’ chiar si pentru simplul fapt ca tu il cauti :))), deci nu dai peste ceva …nemaipomenit, peste vreo descoperire epocala, ci fix peste ce ai cautat:)))
daca ai fi cautat altceva, atucni acel altceva s ar fi materializat pentru ca tu sa l gasesti.
in Creatie dorintele se implinesc in mod absolut( chiar daca asta poate dura …cit toate anotimpurile din Creatie, …cit ‘viata Creatiei’ _
faptul ca asociezi diverse cunostinte, ca le asamblezi in diverse moduri e o poveste ‘exterioara omului’, chiar daca nu pare a fi
–
ea devine una interioara atunci cind ‘cunostintele’ genereaza goluri, cind simti ca undeva lipseste ceva, ca undeva ceva nu suna bine.
–
aceasta stare e proprie inteligentei.
n are de a face cu desteptaciunea, cu acumularea de cunoastere si felul ultradeosebit prin care o folosesti pentru a crea diferite ‘cladiri’ asamblandu le in te miri ce feluri,
ci cu golul despre care vorbeam mai sus
si care atunci cind ‘se umple’ il face pe cel …prin care procesul s a desfasurat un …inteligent
–
deci iata diferenta dintre desteptaciune si inteligenta: desteptii asambleaza tot felul de chesti in te si miri ce moduri, insa ei nu aduc ‘o piesa’ npua in poveste, ei doar le asambleaza pe cele existente.
golul e cel care descarca ceva din potentialul absolut pentru a acoperi un gol relativ
–
acest proces e despre acel om, e un proces interior, abia el e un proces interior generator de …evolutie
–
deci evolutia ii are ca vedete pe geniali, nu pe destepti.
genialitatea se manifesta pe efect-cauza. niciodata nu va putea fi explicata concluzia la care a ajuns un geniu folosind cauzalitatea. e imposibil.
la un moment dat ceva nu i a sunat lui bine, golul s a creat, ulterior el fiind umplut cu ‘ideea geniala’, care a acoperit golul pe motiv ca golul exista.
de asta o AI Cuantica va fi ‘batuta’ doar de o minte geniala
–
AI Cuantica e si ea o minte, care la limita poate fi geniala tot asa cum Infinit tinde catre Zero. fara sa pata si fi, insa.
Inteligenta ( care abia ea e expresia genialitatii, adica desteptaciunea in veci nu va putea fi geniala ) e mai mult decit povestea Mintii, e povestea Mintii SI Inimii, a Sfintei Treimi
–
Desteptaciunea e povestea Mintii, doar a Mintii, care Acumuleaza cunoastere, si e cu a mare pentru ca ea poate indesa, prin ‘artefactul’ numit computer cuantic, ‘tot Timpul din Creatie’ in ‘timpul lui Planck’, in acest fel echivalind Timpul cu Anotimpurile Creatiei, echivalind Timpul cu Gestatia Universului, ca asta e ‘timpul lui Planck’
–
oamenii alearga …dupa vant, alergind dupa acumularea de cunoastere.
cunoasterea din recunoastere se naste, tot asa cum ‘ordinea relativa’ se naste din asa zisa dezordine, care in fapt e ordinea absoluta
–
Lumea …l a naucit pe om de cap, facind din ‘acumularea de cunoastere, din acumulare in general, motor al dezvoltarii.
insa nu e asa, recunoasterea e la temelia oricarei cunoasteri. n ai cunoaste nimic daca n ai recunoaste nimic.
–
mai multe desteptaciune duce catre mai putina inteligenta
mai multa absolutizare a cunoasterii ( relative ) duce catre mai putina descarcare a absolutului pur si simplu
suma dinrte desteptaciune si inteligenta e o constanta absoluta.
Inteligenta te inunda, adica Duhul Sfant te inunda atunci si numai atunci cind esti Gol. oricum altfel ‘golul’ e …neincapator.
tre sa fii Prost pentru a te inunda Inteligenta
iar daca devi Destept, asa cum e o AI Cuantica, spre ex, nu esti Inteligent. in relatia cu Duhul Sfant, cu Seva, nu existi…ca ‘gol’, pentru ca ‘tot golul’ a fost umplut cu Desteptaciune