Prinși cu probleme ”capitale” de genul, dacă dă sau nu dă Tudorel Toader OUG să-l scape pe Liviu Dragnea, iar U.E. cu alegerile europarlamentare, mare parte din mass-media nu relatează ce se întâmplă în proximitatea României, unde deciziile politicienilor sunt mult mai abrupte, democrația cunoscând accente de interpretare balcanice.
Ocupat cu implementarea neo-otomanismului în zona fostului Imperiu Otoman, Recep Tayyip Erdoğan care, de la sfârșitul anului 2013, și-a pus în aplicare planul de a elimina orice urmă de opoziție și a-și instaura un regim după propria voință (a și reușit), a ajuns într-un punct în care partitura pregătită pentru alegerile din 31 martie 2019 a îndrăznit să nu respecte planul. Așa am ajuns în situația, cum spunea fostul președinte turc Abdullah Gül, ca Turcia să se îndepărteze de principiile democratice (nu că ar fi fost vreodată înrădăcinate) ca din 1950 de când se fac alegeri, să treacă două săptămâni iar rezultatul în privința câștigătorului să nu fie acceptat.
Din timpul Bizanțului, cine controlează Constantinopolul, controlează întreaga zonă. Chiar dacă numele orașului s-a schimbat în Istanbul (1927), principiul a rămas. Cum ceilalți primari de orașe și-au intrat în atribuții, în cazul marii metropole de pe malul Bosforului, acceptarea câștigării de către opoziție a primăriei este greu de tolerat de către partidul de guvernământ. Ekrem İmamoğlu, candidatul partidului Republican, înființat de Atatürk, CHP, nu este validat de către Înalta Autoritate Electorală din cauza contestațiilor depuse de partidul președintelui turc (conform Constituției Turciei, acesta este și președintele Partidului, nu doar al Țării). Pe lângă procesul de numărare și renumărare a voturilor care ține din 31 martie 2019, întrebarea care se pune în toată Turcia este dacă Ekrem İmamoğlu, câștigătorul primăriei Istanbul este sau nu validat ca și câștigător?
Tărăgănarea prin motive extra electorale, de genul renumărarea voturilor anulate, renumărarea voturilor la diferite secții din Istanbul, renumărarea tuturor voturilor de la toate secțiile sau trimiterea unor echipe ale poliției din cartierul Büyükçekmece acasă la alegători pentru a observa dacă alegătorii există și dacă au votat, este interpretarea unui principiu pe care președintele turc, l-a denumit democrație turcească.
În plan extern, președintele turc este prins între Statele Unite și Federația Rusă. Este imprevizibil în privința relațiilor cu U.E. și curtează China în special în încercarea de a se stabiliza economic. În plan regional se vrea un model pentru lumea arabă. Vrea să cumpere armament de la amândouă puterile, numai că Donald Trump nu este de acord ca Turcia să achiziționeze, ca membru NATO, rachete S400 de la ruși.
România ca membru NATO, o fi de acord?
Creșterea șomajului, intrarea oficializată în recesiune de mai bine de o lună, devalorizarea lirei, probleme cu creșterea prețurilor, în special la legume și servicii, coroborat cu scăderea în popularitate (la recentele alegeri locale a pierdut Ankara, Istanbulul, Antalya, un mare alt oraș, Izmirul, nu a votat cu președintele turc vreodată), problemele cu Siria, cu cele 4 milioane de refugiați aduși pe teritoriul Turciei, relațiile foarte încordate cu Israelul, sunt doar câteva dintre probleme care oricând se pot transforma în probleme și pentru U.E., implicit pentru România.
În altă ordine de idei, diplomația noastră inexistentă sprijină Turcia pentru a intra în U.E., probabil necunoscând realitățile din țara vecină. Turcia este statul cu un mare număr de jurnaliști în închisoare, acuzația de terorism devenind ”lege” după 15 iulie 2016. Vineri, statul turc, prin reprezentantul său legal i-a făcut o vizită ministrului român de interne, preocupat de subiecte capitale cum ar fi terorismul și managementul frontierelor sau cooperarea dintre Turcia și U.E., deoarece statul turc vrea să fie primit în Uniune iar din perspectiva turcă, România pare statul vulnerabil care poate pune pe agenda europeană redeschiderea oficială a negocierilor. Din 2016, toate celelalte țări care au deținut președinția Consiliului Uniunii Europene, au refuzat.
Relațiile de prietenie dintre Recep Tayyip Erdoğan, Aleksandar Vučić și Victor Ponta (și cetățean sârb) ne fac să urmărim cu atenție parcursul european al fostului prim ministru român cât și proiectele importante pe care aceștia le susțin. După vizita la Belgrad a președintelui turc, primit cu mare fast, Ivica Dačić, ministrul de exerne sârb cântându-i la masă un cântec în limba turcă, au apărut discuțiile privind reconfigurarea provinciei sârbe Kosovo, discuții cu care albanezii nu sunt de acord, promisiunea Turciei de a construi o autostradă Belgrad – Sarajevo și sprijinirea comunității musulmane din zona Yeni Pazar. Prin TIKA, agenția de cooperare și dezvoltare turcă din subordinea guvernului care are principala grijă de a investi în fosta zonă a Imperiului Otoman (prin aceasta s-ar fi sponsorizat si construcția Moscheei din București), Erdoğan încearcă să-și consolideze proiectele în Balcani, văzuți ca un spațiu strategic de o importanță majoră pentru Turcia.
După desființarea regimului politic al lui Slobodan Milosevic în 2000, la prima vedere, Serbia a pășit pe calea democratizării țării, cu scopul primordial de a consolida economia care era distrusă după război. Cu toate acestea, guvernele până în 2012 nu au realizat niciun succes în această direcție. În 2012, a fost ales fostul radical (ultra radical de dreapta, acum în costumul politic al Partidului Progresist Sârb orientat spre centru), Tomislav Nikolić
Urmăritorul său politic, odată foarte apropiat de Milosevic, dar care și-a declarat acum orientarea spre calea europeană sârbă, Aleksandar Vučić devenise prim-ministru. După expirarea mandatului de președinte al lui Nikolić, Vučić a devenit președinte al Serbiei moment în care a făcut schimbări constituționale dând puterea deplină președintelui. În 2014, a proclamat unele măsuri nepopulare (scăderea salariilor în sectorul public, precum și taxele de pensionare) cu scopul de a consolida economia distrusă a țării.
Acum susține că economia din Serbia este mult mai bună decât acum câțiva ani, o anumită creștere a veniturilor a fost demonstrată, însă, potrivit unor experți, nu există progrese reale. Nu în domeniul economic sau politic. Serbia nu avansează spre Uniunea Europeană (dacă acesta este un obiectiv real), iar statutul Kosovo și Metohija nu a fost încă rezolvat. Președintele a declarat oficial că nu va accepta niciodată independența provinciei sudice din Serbia, în care populația albaneză a creat statul de facto, recunoscut de cele mai mari puteri mondiale.
Pe de altă parte, Vučić nu face nimic pentru a înapoia Kosovo în Serbia. Propunerea sa este acum să împartă teritoriul, pe care albanezii nu îl acceptă, dar și mulți sârbi sunt împotriva acestei soluții. Se pare că Vučić, conform mult profesori sârbi cu care am stat de vorbă, este doar marioneta puterilor europene, în special a Germaniei (aflat într-o vizită la Berlin a subliniat colaborarea pozitivă sârbo-germană în istorie), și caută metode prin care să recunoască independența Kosovo. Problema majoră cu care se confruntă este cum să explice sârbilor.
Între timp, libertatea presei a încetat să existe, toate mijloacele de informare în masă sunt deschise doar lui Vučić și suporterilor săi, standardul este mai rău decât a fost cu zece ani în urmă …
În aceste condiții, opoziția (nu foarte numeroasă și puternică, dar în creștere zi de zi) a început protestele în cele mai mari orașe din Serbia. Spre exemplu, sâmbăta trecută au fost în jur de 300 000, de protestatari care-i cereau să plece. Marea masa de protestatari cântând cântece patriotice despre Kosovo.
Un lucru este sigur, zi de zi, sunt mai mulți dintre cei care se alătură protestelor guvernului. Se pare totuși că președintele Vučić va folosi toate mijloacele pentru a opri protestele, indiferent de costurile acestora.
Violențele de duminică seara din Albania, convulsiile politice din Macedonia, problemele economice din Bosnia transformă Balcanii într-o zonă complicată politic.
Care este strategia politico-diplomatică a României în spațiul balcanic, având în vedere că suntem singurul stat regional care avem relații pozitive cu toate statele din europa de sud-est?
Teoretic România ar avea niște avantaje colosale față de multe dintre țările din regiune: țară relativ întinsă cu populație mare, stabilă, fără conflicte interetnice și separatiste. Logic, România ar trebui să aibă hegemonie în Balcani.
În mod practic inițiativa românească în regiune nu există fiindcă România nu există.
Politica externă a ultimilor doi președinți s-a rezumat la obediență față de Vestul UE, mai ales Germania, și la câteva sloganuri inepte. Slugărnicia nu pare să fi adus ceva substanțial României. Germanii nu s-au înghesuit în România la făcut autostrăzi și fabrici. Inițiativa celor trei Mări a fost împinsă în derizoriu chiar de către președintele Iohannis. Grupul de la Craiova a fost un început timid dar nu a progresat foarte mult.
In proximitatea Romaniei, aha.
Rep Moldova, Ucraina, Ungaria, Bulgaria, Marea Neagră de astea nu zicem nimic, da zicem de Turcia. Sigur că da :))
Jane, esti bine ba, baiatule?
Tu ce vrei de fapt ? Sa-ti povesteasca ce e peste gardul de la bojdeuca ta? Porcul vecinului..
Bă tu n-auzi ca suntem „stat regional”? lol. Ia și recitește ultimul paragraf