Când rogi pe cineva să îți vorbească despre istoria recentă sau mai îndepărtată a României, îți va segmenta discuția în funcție de lideri. Îți va vorbi de epoca Ceaușescu și mai puțin de comunism, îți va vorbi de Iliescu și mai puțin de tranziție, îți va vorbi de Băsescu, Ponta, Antonescu sau Dragnea și mai puțin de democrație și jocurile ei. Românul nu are nevoie de referiri la epoci istorice, cât de referiri la persoane concrete, așa cum nu își împarte viața în decenii sau mandate, ci în amintiri legate de impactul direct sau indirect al unei personalități asupra destinului propriu.
Și asta pentru că românul are nevoie de lideri. Are nevoie să personalizeze binele sau răul din viața lui, tragicul sau ridicolul trebuie să aibă o față umană. Și tocmai de aceea, puțini dintre noi sunt aceia care se revendică ideologic, pe când mulțimea celor care sunt băsiști, dragniști, iohanniști, cioloșiști, etc e tot mai mare. Iar, urmărind acest raționament, realizezi că fluctuația cotei de popularitate sau impactul electoral al unui partid este dependent de forța liderului care îl reprezintă.
Anii 2013 – 2014 sunt relevanți prin perspectiva eșecului înregistrat de experimentul „România fără lideri”. Adică, o Românie fără voce, o Românie fără chip. Unul după altul, liderii puterii (ex: Ponta) sau cei ai opoziției (ex: Antonescu) au fost trași pe linie moartă din primul plan al politicii, la aceștia adăugându-se și mulțimea lidership-ului secundar al partidelor. Partidele au devenit treptat locuri în care nu se mai întâmpla nimic, iar știrile veneau din zona justiției, zonă care schimba de fapt și dinamica de putere între forțele politice. Pe fondul acestui fenomen, politica nu mai stârnea pasiuni, acțiunea și discursul politic fiind marginale și de cele mai multe ori neasumate de către nimeni.
Aici se regăsește și succesul PSD și al ALDE din 2016 – au fost primele partidele care după experimentul dramatic din 2013 au reușit să contureze voci puternice în spațiul public: Dragnea și Tăriceanu. Cu discursuri anti-sistem, cu obiective asumate, cu dușmani și ținte bine conturate pentru acțiunea lor politică, cei doi reușesc să ducă cota electorală a propriilor partide la un nivel record. Dar așa cum 2016 le aduce mărirea, la fel 2019 este debutul căderii celor doi în sondaje.
Demonizarea liderului PSD, pe fondul unor erori de comunicare majore (adresări nepotrivite către public, imaginea de om încrâncenat, care luptă pentru interese strict personale, acțiuni politice insuficient explicate), a dus la limitarea favorabilității publicului, chiar și cel din zona de strânga. Pe de cealaltă parte, Călin Popescu Tăriceanu debuta în 2016 în guvernarea PSD – ALDE drept liderul prizabil, ușor de digerat de către cei care nu sunt pradă patimilor politice, cu acces în cancelariile și familiile europene. Dispuși inițial să uite de porecla de Răzgândeanu, susținătorii liderului ALDE nu s-au multiplicat: unii au descoperit rapid un lider superficial ascuns sub masca aroganței, în timp ce alții care așteptau gesturi mai ferme, au fost contrariați de lentoarea și reținerea inexplicabila a acestuia în unele momente.
Scăderea lui Dragnea și stagnarea rigidă a lui Tăriceanu în preferințele electoratului sunt în directă legătură cu scăderea scorului electoral înregistrat de cele două partide.
Dar cea mai mare rușine a lidership-ului este descoperită atunci când privim în zona opoziției. Pe de o parte avem pe cei doi Pic și Poc ai revoluției #: Barna și Cioloș. Și asta pentru că Barna a părut să miște un pic scorul electoral al USR, în timp ce Cioloș este aproape de a face poc în fața votului popular. Lideri de carton, fără carismă și fără voce, cei doi își unesc efortul într-o scremere ridicolă de care nici măcar propriul electorat nu poate fi mobilizat. Falsitatea creației se subsumează aroganței cu care aceștia își poartă hainele cele noi pe care cred că le au, ignorând faptul că toată lumea le vede goliciunea. Și drept urmare, partidele pe care le reprezintă, la fel de plicticoase și lipsite de substanță precum liderii lor, stagnează în sondaje fără a putea face revoluția visată de alții.
Pe de altă parte, Ludovic Orban – pe persoană fizică de președinte PNL – este pe cale să înregistreze cea mai mare rușine politică. PNL – singurul partid care pare să crească în preferințele electoratului înregistrează acest trend ascendent datorită venirii în partid a celui mai guraliv jurnalist: Rareș Bogdan. Acesta a reușit să gonfleze platitudinea liberală generată de mandatul lui Orban în fruntea partidului, arătând activului de partid unde este liderul. În aste condiții, probabil că Orban și-a făcut calculul unui exit: e doar o chestiune de timp (post alegeri prezidențiale) până când partidul se va încolona în spatele lui Rareș Bogdan, mai ales în cazul în care acesta se va dovedi liberalul cel mai bine plasat pentru cursa pentru Primăria București.
Un adevăr spune că apa ia forma vasului. La fel și partidele iau formele liderilor. Astfel, le sunt ticăloase, corupte, arogante, instabile, plicticoase sau isterice după chipul și asemănarea celor care le conduc. La fel cum știm că au putut fi ideatice, aspiraționale, luptătoare sau reformatoare de-a lungul istoriei noastre.
Cineva îmi spunea că o picătură de apă într-un pahar de cerneală nu va schimba culoarea conținutului. Dar o picătură de cerneală poate colora vizibil un pahar de apă. Așa cum un lider adevărat poate schimba destinul unui partid și, de ce nu, în final, al unei țări.
Julide, uite-aci un articol bun, scris de un om care îl cunoaște bine pe idolul tău Bogdan. Asta doar în cazul că-ți dai doctoratul în primatele haștag rezist.. 😀
https://samizdatul.wordpress.com/2019/03/31/rares-bogdan-in-primul-rind/
julia luca- „Rareș Bogdan. Acesta a reușit să gonfleze platitudinea liberală generată de mandatul lui Orban în fruntea partidulu.”
Adică, cum? Bogdan a devenit femeia gonflabilă a lu Orban, sau e invers? Cumplit să apară astfel de articole care fac dintr-un oligofren solemn ca Rareș Bogdan un „lider” ce provoacă „emoții”.Poate analfabeților rezist de pe meridianele nopții minții.
Și încă o chestie care n-o s-o afli de la nicio maimuță rezist , Julide. Cînd folosești „leadership”, ori îl masacrezi integral, ori deloc, avînd în vedere că e cuvînt luat de la saxoni. Adică e ori „leadership” ori „liderșip”, niciodată „lidership”. La voi, la rezist nu se poartă gramatica, se poartă doar sula și căciula, depinde ce preferi tu. 😆 .
O plăcere deosebită să vă citesc, stimată doamnă/domnișoară!
În contextul celor afirmate de dvs., cât și în profund acord cu domn’ cib, noi, alegătorii, susținătorii, partizanii unui partid și/sau lider politic, avem dreptul să cerem explicații despre finalizarea uneia sau unor obiective enunțate la început de campanie electorală. Dacă are final cel puțin un demers politic, înseamnă că politicianul are o strategie clară. Dacă nu, înseamnă doar o promisiune!
Cred că a sosit timpul să facem acest lucru.
Lucruri normale pana la un punct. Din pacate, Romania are o constitutie si deci o organizare schizoida care nu va duce la nimic bun in viitor. Ne lipsesc cu desavarsire vizionarii in politica si nu numai.
Ronald Reagan. If Fascism Ever Comes To America, It Will Come In The Name Of Liberalism.
https://www.youtube.com/watch?v=Y2sMoykZ-lM&list=RDY2sMoykZ-lM
Fostul ptreședinte american Reagan, un vizionar. În Romînia avem deja milițiile agresive de la haștag rezist, inflamate cu ideologi de genul Iohannis, ctp, Bogdan Raresh , (pleșu nu ,că ăla s-a retras de epuizare, a gîndit prea mult). Dacă peste cinci ani drogații lu bot vor defila pe sub balconul ideologilor cu steaguri negre, atunci Julieto, articolașul ăsta va trebui premiat la GDS. Eventual ca să-l păstreze Ciocănitoarea Pora mai bine, o să-i cumperi un congelator. 😎