Invitații cristoiublog.ro – Șerban Cionoff

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile
Dilema lui Al. Philippide

„Şi când din lungi peregrinări
Te-ntorci pe căi de raze şi de unde
În lumea dinăuntru a inimii profunde,
Tot mai găseşti acolo intrebări.”
Al.Philippide – „Căutătorul”

Prin 1976, şeful meu de la „Scânteia tineretului”, poetul A.I.Zăinescu (binecuvântată fie-i amintirea!), imi cere, pe nepusă masă, să aduc o colaborare de la Al.Philippide. De fapt, „pe nepusă masă” nu a venit cererea asta, de vreme ce, în atâtea rânduri, cetisem şi răscitisem, în biroul de redactor şef-adjunct al lui „Conu* Alecu”, volumul de poeme „Monolog în Babilon”, socotit pe drept cuvânt a fi o carte de referinţă a autorului şi a poeziei româneşti. În mod cu totul aparte ne–am oprit asupra poemei „Căutătorul”: „Ai socotit că soarele mai arde/ Abia vreo cincisprezece miliarde/ De ani… Numai atât? De azi pe mâine?/ Şi-atunci , cu veşnicia cum rămâne?(…) Ai dat cu tifla ticăloasei sorţi,/ De-ameninţarea ei nu-ţi pasă/ Şi-n timp ce spargi absurde porţi/ Nici-o sfială nu te mai apasă.”

Ce-i drept, nici pe-atunci, iar azi cu atât mai puţin, Al.Philippide nu era socotit un scriitor <<in vogă>>. Era, mai degrabă, aşa după cum bine socotea G. Călinescu, un scriitor menit să reziste peste ruinele altora. Publica rar, cu o nobilă distincţie, dar, intotdeauna, scrisul său ne subjuga şi ne fascina. „Ce-ar fi- mi-a zis „Conu* Alecu”- să ii ceri o colaborare?” După care, el a rămas cu întrebarea, iar eu cu … solicitarea colaborării. Sarcină de serviciu, ce mai la deal-la vale…

Uşor de zis, dar greu de făcut! De unde să –l iau pe Al. Philippide şi, mai ales, cum să-l conving să scrie . Chiar dacă nu putea fi vorba despre nici-un fel despre o temă anume, cu atât mai puțin despre una la comandă politică Singura mea salvare era lingvistul Iorgu Iordan, despre care mai ştiam că este legat de poet printr-o veche prietenie. Pe profesorul Iorgu Iordan îl cunoscusem cu câtăva vreme în urmă, tot cu ocazia unei colaborări. (Ocazie despre care trebuie să scriu odată şi odată. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre felul în care mi-a relatat reputatul lingvist şi profesor „debutul tânărului comunist Nicolae Ceauşescu” la Comitetul Naţional Antifascist, relatare care nu corespundea, cu nici-un chip, cu relatarea trimfalist-oficializată a lui Petre Constantinescu-Iaşi.)

Am dat, prin urmare, fuga la „Profesor” și i-am spus ce mă apasă. Nici nu am apucat să termin că a şi pus mâna pe telefon:”- Dragă, am lângă mine un gazetar de la „Scânteia tineretului”, îţi solicită colaborarea, așa că te rog să nu îl refuzi. „După care mi-a trecut receptorul. Fâstâcit, nici nu mai ştiu ce i-am spus, cuvânt cu cuvânt. Țin însă minte că am apăsat pe ideea că fac parte dintr-o generaţie care, deşi nu l-a învățat la şcoală, îl citeşte şi îl admiră. La sfârşit i-am mai spus că mă bucur pentru-că azi opera sa este, din nou, studiată în manualele de liceu. O dată stabilit că tema şi dimensiunea articolului erau la latitudinea domniei sale, poetul a fixat, pe loc, data, ora şi adresa întâlnirii: a doua zi, la orele 11, în strada Ilarie Chendi nr. 51 dacă îmi amintesc bine.

Când am venit, a doua zi, poetul mă aștepta în poartă. M-a condus în casă, mi-a întins foile scrise cu o caligrafie impecabilă. Apoi, m-a intrebat ,,dacă am observaţii’’. Observații?!Eu ?!Şi încă la Al. Philippide?! Tot ceea ce i-am cerut, iar poetul a fost imediat de acord, a fost să păstrez manuscrisul. Când m-am ridicat să plec, mi-a pus în mână o sacoşă în care erau două sticle cu un format mai mult decât promiţător. „E Cotnar de-al nostru, Cotnar veritabil, o să-ţi placă”- m-a asigurat gazda. Presimţeam, insă, că ar fi dorit să imi mai spună ceva. Când am ajuns în dreptul porţii, s-a uitat cu precauţie în jur, după care, cu voce scăzută, m-a întrebat:” – Nu te supăra, dar dumneata vorbeşti prea repede şi nu am putut să înțeleg tot ce mi-ai spus aseară, la telefon, că m-am speriat și nu am putut dormi de grijă. Aşa că te rog, dacă poți, să-mi spui ce se întâmplă. Iar m-au scos din manuale?”

Întâmplare care îmi revine în minte ori de câte ori îmi este dat să mă lovesc de fițele unor vedete de mucava care nu mai ştiu cum să se auto-preţăluiască spre deliciile fanilor de aceeaşi teapă.

Prezentare autor:

Aparţin unei generaţii de jurnalişti care, place sau nu acest lucru unor justiţiari ad hoc, au avut privilegiul de a-şi fi întretăiat paşii cu multe dintre numele de referinţă ale spiritualităţii româneşti şi nu numai româneşti. Îmi amintesc, de pildă, că, aflat chiar în primii doi-trei ani de meserie, cu patalama la mână, m-am numărat printre ziariştii acreditaţi la manifestări ştiinţifice de certă reverberaţie internaţională pe care le-a organizat şi le-a găzduit comunitatea ştiinţifică din România. Mă gândesc, astfel, la Congresul internaţional de logică şi filosofie a ştiinţei – 1971, la Congresul internaţional de estetică – 1972, sau la Congresul internaţional de istorie – 1974. Cu menţiunea că, deşi aflate „sub înaltul patronaj a Preşedintelui Nicolae Ceaşuşescu” aceste manifestări nu s-au resimţit de pe urma aberantei „mini-revoluţii culturale” pe care au declanşat-o Tezele din iulie 1971. Motive în acest sens sunt multiple şi complexe, dar, oricum, un cuvânt greu l-au avut prestigiul incontestabil şi înalta rigoare morală a celor care reprezentau cu adevărat vocea avizată a lumii culturale şi ştiinţifice a ţării. Şi care nu puteau, încă!, îngădui, ca politicul să confiște şi să subjuge universul intangibil al Spiritului.

Aşa se explică de ce în paginile presei (haideţi să îi spunem „de partid”, spre a face hatârul unor inclemenți de profesie!) apăreau , alături de inevitabilele „materiale pe linie” – la a căror redactare, pe bandă rulantă, erau abonaţi, atunci ca şi acum, o cohortă de manufacturieri politico-ideologici –, texte de o factură mai aparte, mai deschisă şi chiar mai îndrăzneață decât media oficial omologată. Printre autorii lor numărându-se, de bună seamă, personalităţi emblematice ale ştiinţei, culturii şi artei noastre, sau, după cum le spuneam, noi, cu admiraţie: „clasici în viaţă.”