Sunt în biroul din Calea Victoriei rezervat Secretarului general al Academiei. În anii mei de studenţie şi ceva mai târziu, Politehnica bucureşteană se dovedea ambiţioasă în a-i furniza titularii: Mitu Dumitrescu, Radu Voinea, mai apoi Andrei Ţugulea. Îşi au locul pe un perete întreg toţi cei care au onorat această demnitate. Nume cu adevărat mari ale vieţii noastre ştiinţifice. Cu puţini ani mai devreme a lucrat la această masă profesorul N.N. Constantinescu. Ne găsim în zile în care cetatea universitară de pe Bega şi-a trimis aici unul din reprezentanţii de vază ai momentului. Domnul Ion Păun Otiman, bănăţean prin naştere (născut într-o localitate micuţă – Gârbovăţ, judeţul Caraş-Severin), are faima celui care, prin şcolile urmate, a impresionat cataloagele şi rubricile lor de note. A urmat gimnaziul la Bozovici iar liceul la Oraviţa. Facultatea de agronomie o face la Timişoara care are în materie legendele ei. Spuneam de pofta de carte. Tot timpul pe podium. Unde n-a fost primul, avea asigurat locul al doilea. Cred şi eu, cu asemenea aprecieri: Facultatea de agricultură – media la absolvire 9,08 – 10 la examenul de stat; Facultatea de ştiinţe economice (a doua, făcută în prelungirea celeilalte) – media la absolvire 9,78 – 10 la examenul de stat. Drumul spre teza de doctorat – obţinut la Facultatea de economie agrară din Bucureşti – toate examenele luate cu 10.
L-am prins prin Bucureşti şi între trenuri ne dăm întâlnire la Academie. Horia Colan are înfăţişare de ascet. De tot subţire şi cu o distincţie a chipului aparte, ce impune respect. Îmi reproşez în sinea mea că nu îi permit să caute un loc la răcoare. Un şarm aparte în a-şi explora gândurile şi căuta vorbele. Născut în curbura interioară a Carpaţilor, şi-a astâmpărat dragul de carte de-a lungul unor linii marcate pe harta locurilor unde a trebuit să-şi ducă existenţa tatăl. Familia coboară din două fire genealogice bine individualizate. Mama e din familia Cioflec. Fiul omului cu acest nume este Romulus Cioflec, legat prin biografie de naşterea şi răspândirea cărţilor, de drumuri multe şi lungi prin lumea largă, de volumele scrise de el însuşi. Tatăl era fratele cel mare al lui Nicolae Colan, slujitor al bisericii. A redactat cel dintâi manifest pentru Marea Unire.
Are un ton aparte când vorbeşte despre dascălii săi, numeroşi, remarcabili prin contribuţia adusă în creşterea viitorului intelectual. Liceul la „Moise Nicoară”, Arad (Alecu Constantinescu, profesor de română, între colegi fiul său, Paul Everac). Viitorul academician era preşedintele Societăţii de matematică, un alt coleg – Ştefan Augustin Doinaş, preşedinte al Societăţii litere din liceu. Politehnica, la Timişoara, într-un regim de solicitare formativă de excepţie. Zilnic, ore de curs, seminar şi laborator între 8-12 şi 14-19. Corneliu Miklossy preda celor din anul V duminica, toată dimineaţa. Nopţile cedau din întinderea lor temelor de la desenul tehnic. Figuri legendare: Plautius Andronescu, rectorul, Ştefan Nădăşan, Aurel Bărglăzan.
Este chemat la Cluj de Alexandru Domşa, profesorul format în şcoala de la Viena. (L-am intervievat, în biroul său de la Cluj, la începutul anilor mei în ziaristică). Venise cu un an înaintea lui Marius Peculea, specialistul nostru de mai târziu în producerea apei grele, academicianul de azi. Rămâne alături de Domşa ani mulţi. Va urca toate treptele didactice, devine profesor, şef de catedră, decan, rector al Politehnicii de pe Someş. S-a aşezat, pe cât a putut, în algoritmul impus de timp: învăţământ – cercetare – producţie. S-a alăturat mentorului său şi s-a integrat în cercul de apropiaţi care au făcut din metalurgia pulberilor o disciplină universitară şi un domeniu de practică tehnologică. Evocă cu entuziasm juvenil implantarea atelierelor producătoare de piese sinterizate – la „Steagu Roşu”, „Unirea” Cluj, Industria Sârmei Câmpia Turzii. A depăşit 90 de ani. Un gând de final?
– Să-l infirm pe Blaga în afirmaţia lui: „Visurile îndeplinite te îmbătrânesc”. La mine e altfel…
Lasă un răspuns