Ion D. Sîrbu și lecțiile sale de istorie

Termin lectura Jurnalului unui jurnalist fără jurnal, o adevărată lecție de istorie. Rămân mult timp cu ochii țintuiți în tavan. În jurul meu nu mai există nimic altceva – eu și universul lui Ion D. Sîrbu. Încerc să înțeleg lumea în care tragicul om de cultură a supraviețuit și, dintr-o astfel de clarificare, să trag niște învățăminte. Nu acesta-i rostul oricărei cărți, îndeosebi a celor considerate a fi „triumful spectaculos al unei vieți de înfrângeri”[1] ?

*

La un moment dat, scriitorul remarcă lucid că echipa care a instalat comunismul la noi „a fost străină, alcătuită din cadre semite, internaționaliste, educate la Moscova, având cetățenie moscovită” și că toate „aceste cadre de tranziție și oportunism, ale primului deceniu, în care s-au pus bazele structurilor staliniste totale și totalitariste (în vorbire, fapte, metode, scopuri) nu au admis să colaboreze decât – cum îmi spunea Baranga – cu «români proști sau semiproști, dar cu condiția să fie cât mai mari lichele».” Mai mult, „intelectualitatea s-a adaptat, fie ticăloșindu-se calculat, fie retrăgându-se în dispariție și anonimat”.

Citesc și mă înnegurez dintr-odată, mă întorc înspre întâmplările anilor din urmă, ai aderării noastre în genunchi la structurile bruxelleze. Nu-i așa că, la fel ca în anii ’50, istoria, ticăloasa, se repetă ? Sigur, noii activiști ai europenizării cu orice preț nu mai sunt instruiți la Moscova, ci la Bruxelles sau la Washington. În rest, totu-i neschimbat, lichelele jubilează în continuare…

*

Povestindu-și drama penitenciară, diaristul scrie că „într-una din acele pașnice zile de anchetă din faza dulce, șeful anchetei, domnul căpitan Enoiu, m-a luat de umeri și m-a dus la geam. Prin curtea Muzeului Militar, de jos, se putea vedea un colț al Bulevardului Bălcescu, cam acolo unde, după sala Dalles, începe curba lnstitutului de Petrol și Gaze… «Uită-te, mi-a zis Diavolul, îi vezi? Pe oricare din mulțimea aceea, dacă îl arestez, în numai trei zile eu pot să dovedesc că este un dușman ascuns al poporului și socialismului». Nu știu ce i-am răspuns. Eram îngrozit. «Chiar și Gh.Gheorghiu-Dej, îmi spunea același Enoiu, are la noi un dosar de care se teme. Și pe care îl putem scoate la lumină când vrem. Nimeni nu e mai puternic decât suntem noi!»”

Dar azi o fi altfel ? Mă tem să răspund, conștient că „un securist blând nu înseamnă un securist îmblânzit, ci doar unul care a schimbat metoda, nu scopul.” Mi se zbârlește pielea… Apropo, în fișetele organelor judiciare din „câmpul tactic” dâmbovițean o avea un dosar de care se înspăimântă și Klaus Iohannis? Căci, să nu ne ferim de adevăr, nimeni nu-i mai puternic decât ei !

*

Nu-i un secret că, „la noi, doar lichelele, proștii și brutele din naștere s-au alăturat echipei de străini care a venit să ne învețe revoluție și socialism. Gheorghiu-Dej a fost o mascotă, a devenit călău și tiran după ce a trebuit să-i înlocuiască pe călăii și tiranii din echipa Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Chișinevski și alții…”

Numai că „în primii ani după ocupația sovietică, acel «un prost» nu era decât un biet ciocănar, muncitor sau salahor, numit peste noapte șef de cadre la Universitate sau secretar de partid al unui mare oraș. «Licheaua» venea din acea generație spontanee de intelectuali, curve și lepre, care făcea orice pentru a obține uitarea trecutului verde și asigurarea prezentului roșu. (Sau uitarea averii părinților spre a putea să-și asigure puterea copiilor lor.) lar «brută» putea deveni orice mălai mare sau măgăroaie rurală, dacă i se punea în brațul lungit o cravașă sau un pistol.”

Ce amară lecție… Repetabilă, din nefericire, fiindcă mulți lachei ai vechiului regim au devenit anticomuniștii vocali de azi. Ca și odraslele lor. Cumplită cacofonie istorică și civică…

*

Cică „această nenorocită Yalta (ce a adus spiritul barbar și crud al Asiei medievale până sub zidurile Berlinului, cuprinzând, ca o igrasie, o mare parte din conștiințele intelectuale ale întregii lumi) a fost, în mare parte, datorată cinismului târgovăț al lui Churchill și prostiei naiv-inconștiente a marelui idiot care a fost Roosevelt. Și el nu a fost crescut de Lenin ori Stalin, ci de spiritul democrației americane. Această clocitoare de spirite naiv-idioate funcționează încă – așa cum nici școala cinismului revoluționar stalinist nu și-a închis porțile.”

De parcă Malta ar reprezenta altceva… Și o altă constantă: „clocitoarea de spirite naiv-idioate” de pe Potomac.

*

În 1988, condeierul surghiunit la Craiova nota în jurnalul său că „nimic din ce ni s-a promis în această ultimă jumătate de secol, nu a sosit: nici egalitatea de șanse, nici minimumul de trai asigurat, nici respectarea elementarelor drepturi ale omului. Este cât se poate de firesc ca pe fețele noastre (chiar și pe fețele unor ștabi bântuiți de mici semne de întrebare) să se vadă această linie de disperare și gol. Așteptăm de o jumătate de secol, într-o gară uitată și părăsită, un tren care nici nu a plecat spre noi.”

Din nefericire, fețele noastre nu și-au modificat desenul, liniile de disperare și gol ne brăzdează pe mai departe chipurile… Cum altcumva, de vreme ce iluziile flamboiante din decembrie 1989 s-au dezumflat dezolant și ireversibil, iar trenul acela închipuit tot întârzie… Doar gara se păstrează, mai dărăpănată, mai neglijată…

*

„«Umblă o stafie prin Europa»… se spunea în timpul revoluției ruse și după aceea. Lloyd George (pare-mi-se) ar fi zis: «Am putea foarte ușor să distrugem această revoluție bolșevică. Dar asta ar însemna ca ea să devină un mit, un vis, o utopie la care ar continua să viseze toți umiliții naivi și obidiții exaltați din lume. S-o lăsăm, așadar, să se realizeze: dacă noi avem dreptate, spunând că nu există un sistem practic mai bun și mai progresist decât democrația noastră, înseamnă că, mai devreme sau mai târziu, această revoluție va eșua sau se va întoarce pocăită spre libertate, democrație și proprietate individuală. Dacă nu va eșua – să fie sănătoși – înseamnă că noi am greșit, vom trage consecințele, avem timp, secolul acesta tot e sacrificat…»

Și după Yalta s-a spus la fel: «Să nu ne amestecăm, Uniunea Sovietică e unica șansă de mântuire a proletariatului mondial. Întreaga intelectualitate occidentală e alături de comunism și de Armata Roșie. Să o lăsăm în sucul ei propriu… »”

Comunismul este deja istorie. Capitalismul a triumfat, însă mă tem că dispariția Diavolului bolșevic îl va duce la pieire. În lipsa răului, trebuie inventat ceva care să pună în evidență binele. Or, astăzi, la care rău mai raportăm capitalismul pentru a-l face suportabil?

*

O mărturisire tulburătoare, actuală și în statul de drept multilateral globalizat: „Oamenii simpli, la noi, când sunt încolțiți de miliție sau securitate, ca o formă arhaică de apărare, spun, jurându-se: «Nu am făcut nimic!»

Nu spun: «Nu am făcut nimic rău !» sau «Nu am făcut nimic împotriva legilor!» – ci, simplu de tot: «Nu am făcut nimic!» (Asta, probabil, ca urmare a unor vremi în care absolut orice ai fi făcut, putea deveni un cap de vinovăție și acuzare.)

Eu însumi, întrebat de ce am stat șapte ani în pușcărie, răspund țărănește: «Nu știu, nu am făcut nimic!»

Pasivitatea, ne-facerea, ne-angajarea în nimic, iată o formă foarte balcanică de nevinovăție. Un avocat al diavolului sau al bunului Dumnezeu, de ar fi să ne apere în fața Istoriei sau a Veșniciei, va trebui să spună în pledoaria sa de final: «Acest popor e nevinovat, fiindcă nu a făcut nimic !» (Chiar nimic?)”

Formula asta de dezvinovățire țărănească am tot auzit-o și eu și încă o mai aud prin sălile de judecată, e un fel de coloană infinită a golgotei judiciare băștinașe. Transmisă din generație în generație, expresia cu pricina a modelat și conștiința colectivă a norodului de la gurile Dunării până într-acolo încât să accepte aproape orice i se cere de afară. De teamă, desigur, să nu fie acuzat că a săvârșit ceva de capul lui. Prin urmare, executăm cu supușenie lașă toate poruncile primite, sperând să fim absolviți de răspundere în fața pretoriului de judecată al istoriei…

*

De câteva luni refuz să mă mai uit la talk-show-uri. Ficatul meu nu mai rezistă, s-a săturat de toxicitatea pseudodezbaterilor manipulatorii și semidocte. Scandalul s-a încoronat regină peste emisiunile audio-vizuale, mahalaua s-a mutat în centru și idiotul a fost proclamat purtător de idei… Concluzia? Una singură: ziarele, radioul și televiziunea neaoșe „sunt ca și cancerul la operație: le deschizi ca să le închizi la loc !”

*

Un personaj imaginar din jurnal conchide în șoaptă că „lumea asta e condusă de două tipuri de diplomați, ce stau față în față: tipul american, care zâmbește tot timpul, și tipul rusesc, care se încruntă mereu. Asta, până acum vreo zece ani. Mai nou, în reviste, cinema, televiziune, observ tot mai des că americanii fac eforturi să se încrunte – iar rușii să zâmbească, să fie drăguți. Și unii și alții nu reușesc decât un fel de rânjet, intermediar între zâmbet și încruntătură. Se întâlnesc undeva pe calea de mijloc: în ipocrizia reciproc mincinoasă.”

Priviți-i, ca să vă convingeți, pe Putin și pe Trump, ca și pe acoliții lor oficiali. Parcă ar veni toți din aceeași școală, a formelor fără fond… Rânjetul, ca simbol al găunoșeniei lumii actuale, al fățărniciei propagandistice mondiale.

*

Ion Dezideriu Sîrbu (îi plăcea uneori să glumească autoironic că, de fapt, se numește Derizoriu) caută să pătrundă tainele poporului său, prilej să observe că noi, românii, „nu am călătorit, nu am ieșit la mare (decât foarte târziu), nu am avut norocul de a fi ocupați de către un popor măcar ca austriecii de civilizați, nu am trecut prin febra Reformei, am lăsat pe seama străinilor comerțul și meșteșugurile, nobilimea noastră a fost străină și retrogradă etc. La toate aceste neajunsuri geopolitice se adaugă și nepregătirea noastră teologică, indiferența față de dialectica discuțiilor religioase, toleranța leneșă și hedonistă față de toate celelalte religii din jur. Nu cumva aceste lipsuri ar sta și la baza pasivismului inert, a superficialității aproape revoltătoare cu care manevrăm și ne lăsăm manevrați politic și ideologic ?” Ba bine că nu…

*

Așadar, constată sentențios „ciumatul” din Isarlîcul oltenesc, „prostia socială e o boală politică pe care popoarele mici o primesc obligatoriu de la marile popoare, după eliberare, război sau revoluție prin corespondență.” Grandioasele spectacole de „prostie socială” postdecembriste, culminând cu haștagismul barbar și civismul onanist al diasporei stau mărturie. Comentariile sunt de prisos.

*

În ultima pagină, „proscrisul” din motive politice ni se confesează cutremurător: „Și noaptea târziu – Joia Mare 1989 – realizez cu înfiorare și spaimă că am pierdut definitiv o mulțime de valori și realități ce făceau organic parte din ființa mea.

Am pierdut «colonia» copilăriei, peisajul, apele, munții; am pierdut părinții mei, rudele, prietenii – dar și Cerul, transcendentul, substanțele și esențele cu care funcționam intelectual.

Am pierdut încrederea în filosofie, popi, politicieni; încrederea în convingeri, idealuri, valori-scop, am pierdut total încrederea în Omenire și Istorie – iar Europa o consider fum și amăgire de sfârșit de veac.

Am pierdut total mândria mea cetățenească, socială, etnică, religioasă; îmi detest neamul, și Balcania asta mi se pare o simplă scuipătoare a marilor puteri.

Numai încrederea în Limbă, Bunătate și Jertfă nu le-am pierdut. Prin ele, ca un copil, refac în fiecare zi jucăria asta care se cheamă SPERANȚĂ.”

Măcar el a crezut în speranță până la capăt, spre deosebire de mine… Avea și de ce, nădăjduia probabil că într-o zi comunismul se va prăbuși și România va renaște. I-au lipsit vreo trei luni ca să-și vadă împlinit visul izbăvitor. De-ar fi trăit deceniile ulterioare, sunt sigur că ar fi șters ultima propoziție. Păi, după comunismul falimentar și capitalismul expirat, la ce mai poți spera în țara-parte a Balcaniei – „scuipătoare a marilor puteri”?

[1] Ion Manolescu