Ion I.C. Brătianu: Presa înlesnește guvernarea sănătoasă

Pledoarie. Libertatea presei e una dintre temele de fond ale publicisticii lui Stelian Popescu. Nici un prilej nu e lăsat deoparte pentru a invoca nevoia de libertate a presei. Inaugurarea monumentului lui Ionel Brătianu dă naștere comentariului Monumentul lui Ion I. C. Brătianu, din Universul, 28 noiembrie 1938. Marele om politic e înfățișat drept un mare apărător al libertății presei:

„Puțini ca el au avut parte de critica pătimașă a adversarilor, într-o epocă în care libertatea presei era adesea ori pusă în serviciul resentimentelor politice personale. Liberal convins și cunoscător al istoriei trecutului românesc, cînd orice libertate de gîndire și de exprimare a ei era suspendată, el nu a îngăduit nici un fel de stînjenire a presei, știind că chiar cele mai nepermise licențe ale unora din reprezentanții ei nu pot face răul pe care l-ar aduce strangularea completă a ei. Ion I.C. Brătianu știa, de la marele său părinte și de la colaboratorii lui, că de foarte multe ori presa – cu toate slăbiciunile ei, în care se oglindeau oamenii și vremea lor – a înlesnit o guvernare sănătoasă și a contribuit în largă măsură la stăvilirea abuzurilor intrate în moravuri, grație unei îndelungate stăpîniri streine.”

Cenzura lovește în toți publiciștii. De ce Stelian Popescu printre cei mai înverșunați luptători împotriva măsurilor de sugrumare a presei?
Pentru că orice lovitură dată libertății presei înseamnă și o lovitură dată Trustului Universul, care trăia exact din presa liberă, hrănitoare de tiraj.

*

Falsuri. După 23 august 1944 se declanșează la noi, sub Lozinca Să dărîmăm zidul chinezesc, ceea ce se pretindea a fi dezvăluirea falsurilor burghezo-moșierești despre U.R.S.S. Motivarea campaniei e simplă. Pentru a putea promova o politică anti-sovietică, clasa conducătoare (nu se folosea încă termenul burghezo-moșierimea) a mistificat adevărul.

Dar în cazul trecutului româno-rus era nevoie de așa ceva?
Ne răspunde broșura Contribuția Rusiei în lupta pentru independență a poporului român:

„Același lucru se poate spune și despre relațiile noastre cu poporul rus. Mai mult chiar, ajutorul pe care ni l-a dat permanent acest popor în trecut, fie direct, fie indirect, în lupta noastră pentru independența națională a fost uriaș. De foarte multe ori existența noastră ca stat a atîrnat de el.

Credincioși însă crezului lor reacționar, istoricii noștri au avut grije să mistifice și aici adevărul. Politica patronilor cerea să aibă, ca și în celelalte cazuri, exemple în trecut, deci o justificare pentru ce duc politica de promovare. Simplul fapt că luptau împotriva unui bastion al păcii și al muncii cinstite, împotriva primului stat proletar, nu li se părea suficient, destul de convingător pentru mase. La comanda lor, mercenarii s-au pus pe lucru și au scos ceea ce li s-a cerut. Relațiile româno-ruse în trecut au fost denaturate, ascunse cu grijă, ignorate, după cum era nevoie. S-a spus orice în afară de adevăr. Orice volum de istorie scris în timpul acestor douăzeci și cinci de ani de politică externă poate sta mărturie.

Astăzi, după experiențe atît de tragice, ne putem da în sfîrșit seama cît de dăunătoare pentru noi a fost politica adoptată de conducătorii «istorici» față de vecinii noștri în general și față de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste în special, cît de criminală a fost această politică și ce rol imens negativ au jucat istoricii noștri oficiali în justificarea acestei politici.” (Tudor Alexandru Stoianovici, Contribuția Rusiei în lupta pentru independență a poporului român, Biblioteca româno-rusă, Editura Eminescu, București, 1946.)