Ion Iliescu – un Balzac al limbajului de lemn

Momente și evenimente comentate de mine. Evenimentul zilei din 18 decembrie 1993 nota: „Data de 17 decembrie 1993 va rămîne în istoria memorialisticii românești ca o dată memorabilă, întrucît în această zi, Ion Iliescu, președintele României, a început să-și publice memoriile în cotidianul «Dimineața».” Dînd curs credinței că-i vorba de un eveniment, i-am consacrat în Expres Magazin din 22 decembrie 1993, editorialul intitulat: Memoriile lui Ion Iliescu

În 1953, Winston Churchill lua, cu memoriile sale, Premiul Nobel pentru Literatură. În motivarea premiului se vorbea de „măiestria sa în reprezentările literar-istorice și biografice, ca și retorica sa strălucitoare, pe care a pus-o în serviciul valorilor umane“.

E mai mult ca sigur că Ion Iliescu nu e Winston Churchill. Nu e făuritor de istorie ca marele bărbat englez. N-a fost actor și martor la cele mai însemnate momente ale secolului al XX-lea. N-are nici măiestria, nici retorica invocate în acordarea Premiului Nobel lui Winston Churchill.

Iată de ce am primit cu totală indiferență știrea publicării în Dimineața, sub titlul Revoluție și reformă, a unui prim fragment din Memoriile lui Ion Iliescu.
Argumentului de mai sus cu Churchill i se adaugă altele, mai puțin răsunătoare, dar nu mai puțin interesante.

Locul publicării era prost ales.
Dimineața e una din cele mai plictisitoare publicații de pe cuprinsul României democratice. E de ajuns să-i vezi titlul, că și cazi în somn.

Alegerea acestui ziar de către Ion Iliescu dovedește, încă o dată, prioritatea pe care o acordă președintele sentimentalismului ieftin, în defavoarea pragmatismului politic. Ar fi fost mult mai bine, pentru eficiența textului, dacă acesta era publicat într-un cotidian de mare tiraj.
Ion Iliescu a preferat însă amărîtul de cotidian Dimineața pentru că îi e apropiat.

Titlul Memoriilor nu invită nici el la lectură. Revoluție și reformă nu trimite la memorii, gen literar care presupune îngroparea în litera tipărită a ceva din sufletul autorului. Pare o lucrare de prezentat la unul din numeroasele simpozioane dedicate, în aparență, marilor probleme ale României, pentru a fi în realitate un excelent pretext de a bea un vin după. Descurajantă era și memoria a tot ce scrisese sau cuvîntase Ion Iliescu. Președintele României e un Balzac al limbajului de lemn. Tot ce spune și scrie pare a fi nu pentru a comunica, ci pentru a ascunde ceva.

Întîmplarea a făcut să-mi cadă în mînă textul publicat în Dimineața. M-am apucat să-l parcurg, cu gîndul că mă voi amuza copios la ceea ce mi se părea a fi o absurditate, un lucru contra naturii: Memoriile lui Ion Iliescu.

După primul capitol, mi-am dat seama că nu-l mai pot lăsa din mînă. Și cînd am ajuns la sfîrșit, am simțit nevoia să-l mai parcurg o dată. Aveam în față un text de excepție. Dacă aceste Memorii sînt scrise de Ion Iliescu, apariția lor poate fi considerată oricînd, fără a greși, un moment politic de excepție. Și dintr-un motiv foarte simplu. Ele ne dezvăluie un Ion Iliescu net deosebit de cel pe care îl știm din gesturile și discursurile de pînă acum.

Admițînd că sînt scrise de el, Memoriile ne evidențiază astfel o uriașă discrepanță între omul și omul politic Ion Iliescu, discrepanță cu consecințe importante pentru viața politică a României. Judecat după gesturile și declarațiile sale publice, Ion Iliescu e un mărunt activist de partid, ajuns printr-o nenorocită întîmplare pentru România în fruntea țării, exact cînd țara avea nevoie de un altfel de conducător. Mișcările, discursurile lui Ion Iliescu ne oferă imaginea unei inteligențe care rămîne la suprafața lucrurilor, incapabile să pătrundă în adîncimi, pentru a scoate de acolo semnificații mai largi. Nici un gest, nici un discurs din decembrie 1989 pînă acum n-au dovedit orizonturi teoretice largi, lecturi aprofundate, dar mai ales preocuparea, tipică unui intelectual autentic, de a înțelege ce se întîmplă cu el și cu cei din jurul lui.

Judecat după fragmentul publicat în Dimineața, Ion Iliescu e un alt om. Textul ne dezvăluie o inteligență vie, ascuțită, dispusă să pătrundă în miezul faptelor. Referințele culturale sînt bogate. Ideile desprinse din fapte sînt originale. Surprinde însă mai ales capacitatea de a transforma faptele vieții sale și a celorlalți într-un punct de plecare pentru generalizări teoretice extrem de interesante, făcute să pălească de invidie pe orice analist politic de marcă.

Repet, autorul acestor Memorii e atît de diferit de ceea ce știm despre Ion Iliescu, încît spaima de-a nu mă lăsa prostit mă îndeamnă să mă întreb dacă nu cumva altcineva e autorul textului publicat în Dimineața.

Memoriile abordează trei mari capitole semnificative din viața lui Ion Iliescu și din cea a țării:

• – evoluția de la comunist convins la comunist dezamăgit și, apoi, la anticomunist;
• ؘ– analiza regimului Ceaușescu și a poziției sale față de acest regim;
• – evenimentele din decembrie 1989 și locul și rolul lui Ion Iliescu în contextul lor.

Dintre acestea, capitolul consacrat evenimentelor din decembrie 1989 nu mi se pare la înălțime. Așa cum arătam în volumul de convorbiri Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, toți cei care au participat la evenimentele din decembrie 1989, despărțiți azi prin mii de lucruri, se găsesc uniți, totuși, printr-unul: teza revoltei spontane. Ca și adversarul său de moarte – Petre Roman –, Ion Iliescu susține că a ajuns absolut întîmplător în vîltoarea evenimentelor și, prin aceasta, în fruntea țării.

Înverșunarea cu care apără această teză dă mărturisirilor o nuanță comică. Astfel, domnia-sa afirmă cu seninătate că s-a dus la Televiziune, în după-amiaza lui 22 decembrie 1989, dintr-un impuls romantic:

„Vroiam să fiu prezent la locul unor fapte pe care le așteptam și pe care le consideram hotărîtoare pentru destinul țării. Sincer vorbind, în acele momente de entuziasm copleșitor, cînd mintea însăși nu mai asculta decît de emoția participării la un act istoric unic, într-o vîltoare care mă purta mai iute decît poate funcționa inteligența, nu m-am gîndit nici o clipă la rolul anume pe care puteam să-l joc.“

Excelent din punct de vedere literar!
Catastrofal din punctul de vedere al realității politice și psihologice! Există și alte clișee în capitolul consacrat evenimentelor din decembrie 1989:

• – punerea evenimentelor sîngeroase de după 22 decembrie pe seama faptului că manifestanții au tras unii în alții, ca în celebrul slogan „După 22, noi am tras în noi!“;
• – explicarea uriașei intoxicări prin Televiziune, prin faptul că mulți oameni, sub tensiunea evenimentelor, vedeau altceva decît ceea ce era în realitate;
• – felul în care s-a format noua echipă.

Aceasta nu înseamnă însă că acest capitol consacrat revoluției nu are nici o valoare. Sînt, totuși, cîteva dezvăluiri care merită să fie luate în considerare de acum încolo în orice studiu consacrat evenimentelor din decembrie 1989.

Cea mai importantă mi se pare mărturisirea că el, Ion Iliescu, l-a însărcinat pe generalul Stănculescu să organizeze, în cel mai mare secret, procesul cuplului Ceaușescu. E pentru prima dată cînd Ion Iliescu face o asemenea mărturisire.

Dezvăluiri interesante sînt și cele referitoare la faptul că generalul Gușe părea depășit de evenimente, la locul și rolul generalului Nicolae Militaru în perioada de după 22 decembrie 1989, la felul în care a fost difuzat prin Televiziune procesul cuplului Ceaușescu. Părțile cele mai tari ale Memoriilor rămîn, incontestabil, cele consacrate evoluției lui Ion Iliescu de la comunist la anticomunist și cea referitoare la regimul Ceaușescu. Purtînd titlul „O biografie aproape obișnuită“, capitolul consacrat evoluției spirituale și politice reprezintă, după opinia mea, una dintre cele mai puternice analize făcute în ultimul timp nu numai în România, dar și în Europa, a trecerii unui comunist convins la stadiul de comunist dezamăgit și, ulterior, la cel de anticomunist.

Am citit multe texte consacrate acestui proces pe care l-au străbătut mulți intelectuali europeni după cel de Al Doilea Război Mondial. Cel semnat de Ion Iliescu se numără printre cele mai seducătoare. Prin maxima sa concentrare, el reușește să schițeze în cîteva pagini un destin nu numai al unui om, dar și al unei întregi generații. Semnificative din acest punct de vedere rămîn referirile la rolul jucat în dezamăgirea față de comunism de către contactul cu realitatea din Uniunea Sovietică. Refăcînd într-un fel experiența lui Paiant Istrati și André Gide, tînărul Ion Iliescu, plecat să-și continue studiile de hidroenergetică la Moscova, descoperă o realitate net diferită de cea pe care o presupunea.

Ion Iliescu mărturisește sincer în Memoriile sale că Uniunea Sovietică era pentru el, ca și pentru toți comuniștii, întruchiparea paradisului pe pămînt. Ca student la Moscova, descoperă însă o realitate net diferită: dificultățile vieții cotidiene, teroarea politică, izolarea deplină a cetățeanului sovietic față de tot ce se întîmplă în jurul lui, atît pe plan intern, cît și extern. Experiența studenției în Uniunea Sovietică provoacă, astfel, prima fisură în convingerile înverșunat comuniste ale tînărului Ion Iliescu.

Un alt capitol interesant e cel consacrat măririi și decăderii regimului Ceaușescu. Dintre toate textele publicate după revoluția din decembrie 1989 despre regimul trecut, cel al lui Ion Iliescu pare a fi unul dintre cele mai interesante prin nuanțările necesare, prin acuitatea observației, dar mai ales prin condamnarea obiectivă, fără patimă, a unei dictaturi pe care unii nu se sfiesc astăzi să o înalțe în slăvi.

Punctul central al acestui text mi se pare analiza consacrată rolului jucat de cultură în pregătirea marii răsturnări din decembrie 1989. Ori de cîte ori s-a vorbit de importanța culturii în prăbușirea regimului Ceaușescu, s-a trimis la activitatea intelectualilor disidenți. Fără a nega însemnătatea acestei activități, Ion Iliescu evidențiază însă rolul, mult mai subtil, dar și mult mai copleșitor, pe care l-a jucat întreaga cultură din ultimii ani ai lui Ceaușescu în pregătirea politică și psihologică a populației pentru alungarea dictatorului. În acest sens, Ion Iliescu vorbește de cultura care:

„… a modificat lent și subteran psihologiile și orizontul spiritual, a furnizat elemente ale conștiinței critice și a erodat în mod invizibil, dar temeinic, suporturile mentale și credibilitatea vechiului regim“.

Textul din Dimineața se înfățișează astfel ca un veritabil elogiu adus întregii culturi române de sub Ceaușescu, elogiu cu atît mai important, cu cît mai sînt condeie care acuză această cultură de complicitate la dictatură. Interesantă în analiza mecanismelor din adîncuri care au dus la răsturnarea dictaturii mi se pare și referirea la discrepanța tot mai crescîndă dintre personalitatea lui Nicolae Ceaușescu și activul de partid. Ion Iliescu sesizează cu ascuțime faptul că, treptat-treptat, partidul s-a intelectualizat, în timp ce Nicolae Ceaușescu a rămas la stadiul activiștilor staliniști analfabeți, obtuz, punînd ideologia înaintea realității.

Autorul Memoriilor din Dimineața reușește să ne convingă de anticeaușismul său profund. Întrebarea care se pune e însă următoarea: reușește să ne convingă de același lucru și omul politic Ion Iliescu? Din nefericire, răspunsul e dezamăgitor. Dacă ar fi să-l căutăm pe principalul responsabil de resurecția ceaușismului din ultimul timp, acesta nu poate fi altul decît președintele Ion Iliescu. Fără complicitatea lui Ion Iliescu, făuritorii cultului lui Nicolae Ceaușescu – Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor – n-ar mai fi revenit și nu s-ar mai fi manifestat agresiv pe scena vieții noastre politice. Acești propagandiști înfocați ai măreției lui Nicolae Ceaușescu sînt aliații lui Ion Iliescu. Ei pot vorbi în Parlament și la Televiziune de superioritatea regimului Ceaușescu numai și numai pentru că sînt oamenii lui Ion Iliescu.

Astfel, în timp ce în Memoriile sale denunță dictatura ceaușistă, în activitatea practică Ion Iliescu face totul pentru ca nostalgiile după ea să crească în chip primejdios. Această uriașă discrepanță dintre autorul Memoriilor și omul politic Ion Iliescu ne face să ne întrebăm și mai mult dacă nu cumva textul publicat în Dimineața aparține altcuiva decît celui care e președintele României.