Ion Vinea către un jurnalist: „Ai misiunea să repeți publicului cetitor ceea ce el însuși știe discuta în tramvai, în baruri, în cafenele”

Găsesc în volumul Opere V, Publicistică, al lui Ion Vinea, un text iscat din lectura cărții „Le journalisme en XX leçons” de Robert de Jouvenel. Plecînd de la volum, la care Ion Vinea, deși din România, are acces, publicistul întreprinde o radiografie în culori negre a condiției de ziarist în România de dinainte de al Doilea Război Mondial. Ca să-l consemnez trebuie să știu ceva despre Robert de Jouvenel. La ce alt instrument de lucru mă puteam adresa decît la Wikipedia? Scrie Wikipedia, varianta franțuzească despre Robert de Jouvenel:

„Robert de Jouvenel, născut la 21 martie 1882 la Paris, unde a murit la 2 iulie 1924, este un jurnalist francez, apropiat al mișcării republicane radicale. (…) Jurnalist de renume, el a consacrat meseriei sale o operă Jurnalism în douăzeci de lecții, care a fost publicată în 1920. Reeditată de Editions La La Thébaïde în 2015, Jérôme Garcin consideră că este «plină de adevăruri imuabile și adesea vesele», cu privire la deriva profesiei. (Obs din 21 mai 2015). În ceea ce-l privește pe André Billy, el subliniază că «toți începătorii și chiar veteranii profesiei noastre au datoria de a o citi și reciti…» (Le Figaro – 8 august 1934)”.

Și sub puterea îndemnului din Le Figaro mă grăbesc s-o cumpăr. Pe Internet e la vînzare în variantă doar broșată. Dau peste prima variantă, pe Amazon.com. Îmi va veni între 12 și 20 decembrie. Cam mult pentru un nerăbdător ca mine de a cumpăra, dar, mă rog, n-am ce face. A doua oară, cînd vreau să văd de unde și cum am cumpărat, găsesc o altă variantă, tot ediția din 2015, pe Amazon.de. Fac canceling pe prima comandă și o cer pe asta, deoarece ar veni începînd cu 20 noiembrie 2020. Pînă atunci, pînă voi vedea ce adevăruri conține cartea despre meseria noastră, redau lecțiile lui Ion Vinea predate tinerilor gazetari:

„Dacă te-ai gîndit să pleci în America, la universitatea de ziariști, care-ți cere pentru acest meșteșug al foametei același număr de ani ca școala de medicină, atunci citește, tinere, volumul lui Jouvenel. Dacă ești grăbit și dacă persiști, mulțumește-te să parcurgi rîndurile noatre. Gazetăria se învață, deopotrivă, în șase ani, în douăzeci de lecțiuni, ori într-una singură. Timpul pe care-l vei ucide pe plușul unui fotoliu din anticamera directorului de ziar e suficient pentru inițiere. Ia în buzunar aceste file. Însă de te ții cumva dator să aprofundezi o meserie în tomurile unde n-ai să o găsești niciodată, de-a lungul anilor care se pierd totdeauna și pe vecie, caută-ți un brevet de arhitect, de medic, de apărător în procese. Gazetăria-ți oferă avantajul că o poți, pentru un moment, practica fără certificate. Vei scrie același articol toată viața. Profesiunea este un ceremonial de rituri și de gesturi care tind să coboare prin instinct în obiceie. Atunci ești un meșter și un virtuoz. Atunci se cheamă că ai învățat să faci fraza fără să cugeți, să scrii, cum s-a scris, cu șira spinării. La fel se întîmplă și în profesiunile celelalte. Funcționarul încheie rapoarte și face formalități, e o apucătură unică pentru toată varietatea cazurilor. Arhitectul cunoaște modele-tip pentru construcțiuni, avocatul are memoria mașinală și practică impecabilă a chițibușului. Medicul, un număr de formule. Am văzut «jurnalismul în 20 de lecțiuni», dar am văzut și «terapeutica în 20 de rețete». Te sfătuiesc, dacă ai vreme de pierdut, să-ți cumperi, cu sacrificiul anilor de studiu, dreptul de a uza de această ultimă carte. Am presupus, pînă aici, că ai purces, prietene, în căutarea unui mijloc de trai acceptabil, fără năzuinți apostolice și fără rîvna dominațiunii. Ți-am spus să te prezinți unui director, pe cît posibil proprietar al cotidianului pe care-l conduce. Alege, de asemeni, un ziar tipărit în ateliere proprii. Vei înțelege, după cîteva luni de practică, însemnătatea acestui sfat. Caută să-l impresionezi, mai întîi, cu felul sigur de a te prezenta și a vorbi – a vorbi cu amănunte despre intimitățile politicienilor și ale cocotelor celebre. Nu-l îmbia cu manuscrise și prea mult stil, căci directorul știe că stilul cu cea mai enciclopedică pricepere politică, științifică, literară, socială, se capătă în cîteva zile și ține în cîteva fraze prin care de obicei indici din ce punct de vedere analizezi chestiunea, și pe urmă bați cîmpii. Pătrunde-te de sfîntul adevăr că ai misiunea să repeți publicului cetitor ceea ce el însuși știe discuta în tramvai, în baruri, în cafenele. Te vei îngriji, deci, să faci fraza scurtă, dacă ai ceva de spus, și să o lungești cu nemiluita, dacă vrei să pari profund. Așa îți croiești, prin sintaxă, un prestigiu. Evită aglomerarea participiilor, ocolește pronumele relative. Bănuiesc că n-am nevoie să-ți explic acești termeni. Învață cîteva comparații. Uzitează pluralul de autoritate. Cumpără-ți un Larousse. Vrei, poate, să-ți faci un nume? – Atunci, după ce te-ai specializat în calambur, în economie politică, în cronica externă ori în pamflet, iscălește zilnic. Adresează-ți scrisori din public, imprimă-le și adaugă comentarii. Sfîrșești prin a păcăli și publicul, care în cele din urmă îți trimite în adevăr, prin intermediul cîtorva fete bătrîne, epistole, și-ți mistifici pe încetul și colegii. Oricît ar cunoaște redactorii trucurile tale, îi poți socoti printre victimele cele mai entuziaste. Tu, însă, nu lua ziarul în serios, și nici pe director. Într-adevăr, nimic nu-i mai simplu și mai factice decît să te abonezi la cîteva agenții telegrafice, să tocmești un tipograf, să înscrii la tribunal un vocabul și să-ți sporești cartea de vizită cu titlul redutabil: directorul ziarului X… Chiar în condiția subalternă de prim redactor, de reporter sau colaborator, și poți trece printre lume, printre slujbași, polițiști, deputați și miniștri, răspîndind fiori de moarte. Poți pune umărul la ascensiunea contimporanului, după cum poți plesni ușor o reputație. Folosește-te de privilegiu, dar nu-mi cere să-ți spun mai mult. În această meserie, care-ți atrage teamă și mult dispreț ascuns, din partea multor semeni infinit mai mizerabili și mai fățarnici, și care îți solicită clandestin sprijinul, ai totuși micile satisfacții personale, iar miniaturistica ta vanitate nu e lipsită de gîdilici.” (Ion Vinea, „Le journalisme en XX leçons” par Robert de Jouvenel, în Adevărul, 10 iulie 1920).