Ionel Brătianu – un mascul care trăia în același timp cu trei femei

Muieratic. Maruca Cantacuzino-Enescu susţine în memoriile sale, tipărite sub titlul Umbre şi lumini, Amintirile unei Prinţese Moldave, editura Aristore, 2005, că păstrarea generalului Dumitru Iliescu în postul de locțiitor al Șefului Marelui Stat Major, practic adevăratul Șef de Stat Major, deşi avea în cîrcă dezastrul de la Turtucaia (19-24 august 1916), îşi avea explicaţia în „interesul pe care-l avea Ion Brătianu pentru fiica lui”.

Consoarta de drept a lui Mihai Cantacuzino şi amantă de fapt a lui George Enescu, Maruca e o bîrfitoare de înaltă clasă. De aceea, portretul creionat de ea lui Ionel Brătianu ca mascul trăind în acelaşi timp cu trei femei, fără a neglija conducerea războiului din 1916, trebuie luat cu o anume prudenţă:

„Acesta nu era nicicum singura care se bucura de favorurile lui Ion Brătianu, paşă plin de farmec – şi genial om de Stat – cu atîtea aventuri că nu le mai puteai număra, cu toţi cei 65 de ani ai săi bătuţi pe muchie. A avut trei în acelaşi timp, la Iaşi, şi femeile se înţelegeau între ele, admirîndu-l şi oferindu-i un repaos după grelele corvezi care îi reveneau”.

Deşi femeiuşcă interesată în a frînge inimile masculine, Maruca se dă politiciană. Şi pentru că bărbatu-său, de care e despărţită în fapt, luptă pe baricadele Conservatorilor, Maruca îi înţeapă, cu limbuţa ei de albină, pe liberalii lui Ionel Brătianu. Bîrfa cu muieraticul de Ionel Brătianu poate fi pusă şi pe seama fanteziei sale de a se da drept apărătoarea marilor latifundiari în faţa liberalului prim-ministru. Rămîne însă ca o posibilă certitudine afirmaţia privind devotamentul femeilor faţă de bărbatul de 65 de ani. Elisa Brătianu, fostă Marghiloman, e surprinsă, tot de Maruca, drept o luptătoare pe toate planurile pentru politica soţului ei:

„Eliza Brătianu este grăbită să-şi folosească cunoştinţele de limbă rusă la care trudeşte cu pasiune de cînd ne-am refugiat la Iaşi. Face totul cu pasiune, chiar spionatul în casele prietenilor, în serviciul politicii soţului ei. Astfel, cu un aer absent, cu veşnicul ei lucru de mînă, cu un zîmbet pe faţa un pic masculină, trage cu urechea la vorbele, adesea defavorabile soţului ei, şi le raportează imediat clicii liberale. Tot aşa cum, cu o viclenie plină de eleganţă, chiar în salonul ei, îi convinge să îmbrăţişeze cauza liberalilor pe diplomaţii de calitate: Saint-Aulaire şi Malassoff, ministru al Rusiei, între alţii, pe care-i crezusem cîştigaţi de partea lui Averescu”.

*

Observație Am impresia că aceste lucruri s-au mai spus. E şi dificil să dezvălui un lucru nou despre Shakespeare cînd bibliografia sa poate ocupa lesne o întreagă bibliotecă. Le voi spune și eu totuși, considerîndu-le ale mele, o dată ce nu le-am citit nicăieri și deci n-am sentimentul că le-am copiat de la alții. Nu sînt decît niște banalități, în definitiv.

Prima banalitate:
Personajele shakespeariene vorbesc în limba străzii şi a pieţelor, indiferent de rangul lor.
De aici o senzaţie de nepotriveală, ca şi balurile mascate, cu marchize îmbrăcate în ciobăniţe. Aş spune că unor personaje shakespeariene le stă rău vorbind pe şleau, ca nişte servitori, chiar dacă limba shakespeareană revoluţionează şi îmbogăţeşte vocabularul englez.

A doua banalitate:
Singurele personaje interesante pentru noi, oameni ai secolului XX, sînt bufonii şi nebunii. Hamlet e interesant abia cînd începe s-o facă pe nebunul. Şi asta pentru că bufonii şi nebunii sînt adevăraţi poeţi ai pieselor shakespeariene, singurii ale căror cuvinte lasă să se înţeleagă că spun şi altceva decît ceea ce spun.
De aceea, o montare modernă a lui Shakespeare trebuie să insiste mai ales pe nebuni şi bufoni, iar un spectacol coupé, cu nebunii şi bufonii din toate piesele lui Shakespeare, ar fi, cred, un spectacol genial.