Ironia duioasă cu care ne vede pe noi, românii, un ambasador american la București

Viorel Hrebenciuc m-a contactat săptămîna trecută în calitatea mea de Istoric al Clipei postdecembriste, pentru a mă întreba unde să-mi trimită o carte cu dedicație.
– Ați scris cumva mult așteptata carte de Memorii? l-am întrebat și nu de prisos:
Ca și în cazul multor altor făuritori de Istorie postdecembristă, de cîte ori l-am întîlnit pe Viorel Hrebenciuc, l-am pisat cu sfatul de a-și scrie memoriile. La cîți inși a cunoscut, dar mai ales în cîte evenimente și-a băgat coada, Viorel Hrebenciuc e musai să-și scrie memoriile. Istoricii din viitor îl vor bombăni dacă n-o va face.

Viorel Hrebenciuc mi-ar răspuns că e vorba de cartea fostului ambasador american în România, Alfred H. Moses, între 1994-1997. Alfred H. Moses a fost în România nu doar ca ambasador. Pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, între 1976 și 1989, a fost de multe ori la București ca organizator al mașinăriei americane pentru plecarea din țară a evreilor. În 2018, Alfred H. Moses a publicat la Brookings Institution Press volumul Bucharest Diary: Romania’s Journey from Darkness to Light. E vorba practic de un Jurnal al unui ambasador american în România.

Grupul Editorial Art a avut inspirația de a traduce și publica această carte – de referință pentru postdecembrismul românesc – sub titlul Jurnal de București. Drumul României de la întuneric la lumină.
Din cele peste 450 de pagini ale cărții, mai degrabă, cărțoiului, doar 70 sînt dedicate activității lui Alfred Moses din perioada anterioară funcției de ambasador. Restul se constituie, așa cum sună titlul, într-un jurnal al autorului scris în perioada cînd a fost în România ca ambasador.

I-am zis lui Viorel Hrebenciuc să-mi trimită cartea la Biblioteca Academiei, un fel de a doua casă pentru mine.
Am primit-o a doua zi.
Autorul, Alfred H. Moses, așternuse o dedicație măgulitoare:
„For a great journalist”.

Am prea mult umor ca să cred că americanul Alfred H. Moses știe ceva despre mine, cu atît mai mult că mă știe ca un mare jurnalist. Sînt sigur că dedicația e opera sfatului dat de Hrebenciuc potrivit căruia ăstora ca mine, scîrța-scîrța pe hîrtie, dacă le spui că sînt mari – jurnaliști, scriitori, eseiști – le ajunge să-i facă fericiți mai mult decît dacă le-ai da o insulă în Caraibe.

Cum de regulă de cînd mă știu am tratat dedicațiile doar ceea ce sînt – o formulă de politețe față de un intelectual – m-am amuzat la dedicație și m-am apucat de lectura cărții.
Văzînd titlul, Drumul României de la întuneric la lumină, am avut o tresărire. Cea pe care o împărtășesc ori de cîte ori mă confrunt cu amabilități surîzătoare, ivite din grija oaspetelui de a nu fi nepoliticos cu gazda. O grijă care-l poate costa pe oaspete destul de scump. Ca, de exemplu, gazdei să-i miroasă gura și el oaspetele, nenorocit de politețe, să nu-i poată spună să nu se mai aplece atît de tare spre el cînd îi vorbește.

Pe măsură ce am avansat în lectură, cucerit de harul de scriitor al autorului, mi-am dat seama că mă înșelasem. Indiscutabil, Alfred H. Moses a fost atît ca ambasador, cît și înainte și după, un prieten sincer al României. Un prieten adevărat și nu unul ipocrit. Și cel mai bun prieten e cel care nu te menajează, care-ți spune adevărul, chiar și dacă adevărul e incomod, ba chiar dureros pentru tine.

Adevărul sub semnul căruia ambasadorul american a ajutat România, adevărul de care a vrut să-i convingă pe liderii autohtoni a fost acesta:
Nimeni nu poate să-i ajute pe români mai mult decît românii înșiși să iasă la lumină.
E un adevăr valabil și azi, valabil și mîine.
Numai că românii nu sînt convinși de asta.

Ei cred, mai ales prin elita lor, că soarta lor depinde exclusiv de bunăvoința Marilor Puteri, în frunte cu America. Atunci cînd e vorba de a obține ceva – cum a fost, de exemplu, intrarea în NATO – ei se precipită să pună pile, să se dea bine, fără a înțelege că America decide în legătură cu o țară ca România plecînd de la ce fac românii și nu de la cît de simpatici sau antipatici le sînt liderilor americani.

Pentru Alfred H. Moses a fost o bătălie de trei ani. Jurnalul de București e consemnarea minuțioasă a acestei bătălii. Și cum ea, bătălia, e angajată în realitatea românească postdecembristă, cartea se evidențiază ca un document de excepție al unor ani postdecembriști, pe care i-am putea defini, luîndu-ne după ambasadorul american, drept anii importanți în drumul României de la întuneric la lumină. Autorul are har de scriitor. Sub acest semn, cartea se remarcă prin descrieri savuroase ale realității românești văzute de un american cu simțul ironiei, ( mai rar așa ceva la americani cu funcții), prin portrete ale principalilor politicieni cu care a intrat în contact, ca ambasador, Alfred H. Moses, dar mai ales prin observații generale despre mentalitățile românești, multe dintre ele doar bănuite de noi, băștinașii. Unele dintre aceste observații ar deranja pe un român verde. Pe mine nu numai că nu m-au deranjat, mai mult m-au încîntat prin acuitatea lor, care mi-a confirmat credința că străinii ne surprind mult mai bine decît ne surprindem noi. Alfred H. Moses îi avertizează pe străini, la capătul experienței din România, în legătură cu un fel de a fi al românilor:

„Românii din întregul spectru politic erau sinceri atunci cînd cereau ajutorul Statelor Unite, însă numai pînă la un punct. În ciuda sărutărilor răsunătoare pe ambii obraji și a cuvintelor drăgăstoase cu care eram tratat, asemenea tuturor celorlalți ambasadori străini, aveam să fiu mereu un outsider care avea de a face cu o încîlcitură de relații, multe dintre ele abia sesizabile outsiderilor, marcate de interese personale și politice greu de înțeles pentru un străin. Aceasta realitate mi-a devenit clară în
repetate rînduri în următorii trei ani. Problema aceasta nu era valabilă doar pentru România. Singura diferența era aceea că în România, cultura națională, era înșelătoare în privința călduroasei ei primiri, mistificatoare în opacitatea sa și frustrantă în reticența sa de a întări cuvintele prin fapte.”

Coperta cărții atît în varianta americană, cît și în variantă românească atrage atenția asupra unei alte realități românești:
Amestecul aiuritor de grandoare cu mărunțime, contrastul gogolian dintre fațadă și esență, alăturările imposibile într-o altă țară, cum e alăturarea de pe copertă, dintre construcția faraonică a Palatului Poporului și insul care repară mașina hîrbuită.

Acest contrast e semnalat de autor în dese rînduri, sub puterea a ceea ce am numi ironia duioasă față de România. Iată descrierea momentului în care și-a depus scrisorile de acreditare, o capodoperă a privirii unui străin amabil asupra eternei Românii:

„Dimineaţa zilei următoare a fost dedicată ceremoniei formale de la Cotroceni, palatul prezidențial, în cadrul căreia mi-am prezentat scrisoarea de acreditare președintelui Iliescu. Agenda imediată era departe de practicile din Statele Unite, unde ambasadorii străini aşteaptă adesea luni de zile pentru a-și prezenta acreditarea în cadrul unei scurte ceremonii în Biroul Oval. În România, lucrurile stau altfel, acest fapt datorîndu-se fără îndoială relativei importante a şefului misiunii din Bucureşti, în comparație cu aceea a omologului său român la Washington. În ziua de dinaintea ceremoniei, şeful de protocol al României a venit la reşedinţa mea ca să punem la punct cum avea să se desfăşoare marele eveniment. Am trecut în revistă împreună cu el o diagramă pe care pregătise și care arăta unde aveam să stăm eu şi preşedintele Iliescu, coregrafia ce avea să urmeze. Am fost instruit să țin într-o mînă scrisoarea prin care președintele Clinton mă numise ambasadorul Statelor Unite în România, să traversez camera pînă la locul unde avea să stea președintele Iliescu, să-i prezint cu mîna stîngă scrisoarea, iar apoi să dau mîna, folosindu-mi dreapta, moment în care aparatele de fotografiat aveau declanşeze, și cu asta misiunea avea să fie îndeplinită. Lucru tipic pentru România, a doua zi dimineața exista o nouă diagramă şi o nouă coregrafie.

Înainte de a mă îndrepta spre ceremonie aveam în minte o imagine a ambasadorului american în Marea Britanie și Irlanda de Nord străbătînd Londra, purtînd un joben și o tinută formală, stînd pe bancheta din spate a unei magnifice calești negre, ornamentate cu aur, trăsura fiind trasă de opt cai albi mîndri, mergînd să-şi arate acreditarea Majestății Sale, Regina. Această imagine era nelalocul ei din mai multe privințe. Trăsura care ne-a dus la ceremonie era o mică Dacie învechită, al cărei model era un vechi Renault francez, fabricat în România. Eu şi seful protocolului ne-am așezat pe bancheta din spate, care era stricată, si am pornit. Micul nostru convoi era condus de o maşină a poliției româneşti, tot o Dacie, cu sirena urlînd, urmată de Dacia noastră, apoi de două maşini ale ambasadei care îl duceau pe Barbara şi cinci oficiali superiori ai ambasadei.

Pietonii nu ne-au aruncat nicio privire în timp ce coboram pe Calea Victoriei, unul dintre bulevardele principale ale Bucureștiului. Am trecut de porțile Cotroceniului, am străbătut o alee circulară pînă în curtea palatului, unde am fost salutat de «garda pretoriană» a președintelui, cum îi spuneam eu, membrii ei avînd cu toții peste un metru optzeci, purtînd uniforme şi căști prusace de secol XVIII, mai potrivite pentru scenă decît pentru pază. Am intrat în anticameră şi apoi, la momentul indicat în sala ceremoniilor. Momentul părea scos dintr-o operetă de Victor Herbert. Ofițerul de protocol, cu palmele asudate, era încordat. Mi-am uitat replica de deschidere: «Bună dimineața, domnule președinte», iar Iliescu şi-a uitat-o pe a lui. Pînă la urmă, am trecut de moment cu magicele cuvinte: «Domnule preşedinte, am onoarea și privilegiul de a-mi prezenta scrisoarea de acreditare semnată de președintele William Jefferson Clinton, care mă desemnează în funcția de ambasador al Statelor Unite în România și scrisoarea de revocare a predecesorului meu, ambasadorul John Davis». Nu era un scenariu greu de urmat. În timp ce blițurile se declanșau, iar camerele filmau, am parcurs cei opt pași și i-am dat președintelui Iliescu scrisoarea. Protocolul revizuit cerea ca acest lucru să fie executat cu ambele mîini. Așa că am împins scrisorile spre președintele Iliescu, ținîndu-mi ambele mîini întinse, iar acesta le-a acceptat cu amîndouă mîinile. Asta a fost!”

Am reprodus în extenso această descriere nu fără o anume invidie pe Alfred H. Moses, care fără a fi de meserie scriitor, și mai ales fără a fi rău cu noi, a reușit să surprindă cu ironie duioasă contrastul gogolian dintre fațadă și esență tipic realităților moldo-valahe.