Ironistul Sadoveanu

La o primă vedere Mihail Sadoveanu pare un scriitor fără umor. Asta și pentru că școala l-a prezentat pînă la ghiftuire ca un soi de naționalist grav și pitecantrop. Publicistica marelui scriitor, pînă acum lipsită de publicarea completă în volum, surprinde un Sadoveanu înarmat cu o ironie aparent blîndă, în realitate nemiloasă. Un adevăr dezvăluit de un text polemic față de Nicolae Iorga. Scrie publicistul în articolul Invitația domnului Nicolae Iorga din Adevărul, 3 octombrie 1937:

„De cîtăva vreme, maistrul meu, d. Nicolae Iorga, mă cam trage de mînică, aşa cum ar spune unele din personagiile istorisirilor mele. Eu tac, dintr-un obicei vechi față de d-sa, şi aş putea să tac pînă la sfârşit, cu acelaşi folos. Locul pe care-l dețin în prezent însă, şi nerăbdarea unora dintre cetitorii mei obişnuiţi, şi satisfacerea curiozității însăşi a d-lui Iorga, care a făcut aluzie la această tăcere, îmi impun poate – o singură dată – anume clarificare.

Nu-mi place să discut cu d. Nicolae Iorga, pentru că, în primul rînd, d-sa e un polemist redutabil şi eu nu sînt polemist.
Într-al doilea rînd, am unele rezerve intime.”

După istorisirea unor momente de apropiere personală față de Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu trece la atac:

„Deci m-am bucurat de bunăvoința d-lui Iorga. Am intrat în casa d-sale, am stat la masa d-sale. L-am cunoscut în ceea ce d-sa are bun și nobil. Este între noi și o diferență de vîrstă. Nu pot deci să primesc cu voie-bună invitația d-sale de a intra într-o discuție publică, dînd replici la aluzii răuvoitoare și întorcînd mînie contra relei d-sale dispoziții.

Are publicul nostru românesc destule spectacole penibile.
Coloanele literare ale «Adevărului» nu-l satisfac pe d. Iorga. D-sa întîlnește în paginile «Adevărului» nume care nu-i sînt simpatice. Îmi pare rău; înţeleg însă să-mi păstrez libertatea și s-o menajez și pentru alții.

Nu-i place d-lui Iorga că sînt în rîndurile democrației. Se poate; nu pot fi astăzi altfel decît am fost ieri; ar însemna să trădez firea mea și să desmințesc cele șaptezeci de volume în care atitudinea aceasta a mea s-a fixat neîncetat.

La 1904 eram un copil. De atunci au trecut ani mulți; încet și penibil, am cunoscut natura, viața și oamenii, printr-o lucrare proprie și nemijlocită. Am învățat a-l cunoaşte foarte bine și pe d. Iorga. Îl prețuiesc mai mult decît altădată, pentru că îl înțeleg mai bine; și știu să fac și mai multe rezerve față de d-sa, fără să simțesc necesitatea de a le striga în public. Chiar cînd mă nedreptățește, ştiu să-mi păstrez liniştea, pentru că Nicolae Iorga nu poate fi confundat cu mărunțeii vieţii noastre publice, și cusururile lui sînt umbre alături de mari străluciri.

Indispoziția d-lui Iorga se întoarce și asupra cinstei pe care mi-o acordă Universitatea ieşană. Îl rog pe d. Iorga să mă ierte și pentru această greșală a senatului universitar de la Iași. Îl rog pe d. Iorga să mă ierte și pentru tot ceea ce d-sa își închipuie despre mine. Vina mea este că nu sînt cum vrea d-sa. Voi continua să fiu aşa cum înțeleg eu.”

De observat că aici Mihail Sadoveanu practică bisturiul falsei modestii. E un instrument la care a apelat și Corneliu Zelea Codreanu în faimoasa scrisoare care i-a adus arestarea. La pîra lui Nicolae Iorga!