Istoria ca pericol

În excelenta sa monografie, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Constantin C. Giurescu dezvăluie că în noaptea loviturii de stat, după ce l-au prins pe Cuza şi l-au silit să semneze Actul de abdicare, prima grijă a complotiştilor a fost să pună mîna pe arhiva din Palat.

Nu ştim dacă în clădire se aflau bunuri de preţ. Admiţînd că da, rămînem niţel surprinşi de precipitarea conspiratorilor de a înşfăca nişte hîrtii fără o altă valoare decât cea istorică. Nu pentru a le preda Arhivelor Statului, cum era normal (şi legal), ci pentru a le păstrată la domiciliul lor. Arhiva a rămas astfel în proprietatea lui D.A. Sturdza timp de 46 ani, pînă în 1912. În acest an, D.A. Sturdza a predat-o lui Ion Bianu, directorul B.A.R. recomandîndu-i s-o pună la dispoziţia marelui public mult mai tîrziu.

Arhiva devine astfel accesibilă abia la 23 ianuarie 1928, după moartea lui D.A. Sturdza şi a lui Ionel Brătianu, fiul complotistului Ion C. Brătianu.

Cei ce şterpelesc documentele, comiţînd monstruoasa ilegalitate nu sînt, vorba lui Dimitrie Bolintineanu, nişte particulari. Sînt ditamai oamenii politici. D.A. Sturdza va fi, pe rînd, ministru, prim-ministru, şef de partid. Ion C. Brătianu, care ştia de afacere, va fi şi el, ministru, şef de partid, prim-ministru.

Confiscarea arhivei n-are, astfel, raţiuni ştiinţifice. Ceva în genul unor cercetători care vor să păstreze, pentru ei şi pentru cărţile lor, documente cruciale din istoria Patriei. Nu, confiscarea şi reţinerea arhivei se înscriu în seria actelor de stat la nivel înalt.

Altfel nu s-ar explica un fapt, izbitor la lectura memoriilor din vremea respectivă. Opinia publică are ştiinţă de confiscarea Arhivei şi deţinerea ei ilegală de către un particular. I.G. Valentineanu, ziarist al timpului cu pricina, publică în 1898 volumul Alegerea, detronarea şi înmormîntarea lui Cuza Vodă 1859, 1866, 1873.

Autorul scrie la un moment dat:

„Nu ştiu pentru ce guvernaţii noştri nu au publicat încă corespondenţa lui Cuza-Vodă şi nu s-a depus încă acea corespondenţă în arhivele statului, în interesul ţărei şi al istoriei, ca să se vadă încă o dată cine a fost şi cum a lucrat acest mare Domnitor pe care ţara l-a pierdut. Credem însă că marele om de stat, D. Sturdza nu va întîrzia a o face”.

Aşadar, la vremea respectivă, 1898, se ştia de afacerea cu arhiva. Era un fapt public. Se ştia şi la cine se găseşte.
I. G. Valentineanu îşi exprimă credinţa că „marele om de stat” va depune corespondenţa la Arhivele Statului.

Am văzut ce-a făcut „marele om de stat”.
Ce i-a făcut pe conspiratori nu atît să înşface arhiva, cît mai ales s-o ţină dosită?
Un posibil răspuns l-am găsi ocupîndu-ne de un alt caz asemănător: arhiva lui 1907.

În 1912, după căderea guvernului liberal al lui Ion I. C. Brătianu, noul guvern, al Conservatorului Petre P. Carp, dezvăluie că 30 de dosare despre Răscoala din 1907 dispăruseră din Arhiva Ministerului de Interne.
Scrie Al. Marghiloman în Note politice:

„18 ianuarie: – Treizeci şi ceva de dosare ale revoltei ţăranilor au fost luate de la Ministerul de Interne în 1910 de către D. Brătianu, şi Săveanu a dat chitanţă lui Panaitescu pentru ele. Văzut chitanţa.”

Săveanu era Nicolae Săveanu, secretar general la Interne pe vremea guvernului I.I.C. Brătianu, iar Panaitescu, şeful Siguranţei Statului.
Sunt puşi sub acuzare liberalii, cei care se aflaseră la guvernare în timpul represiunii. Alexandru Marghiloman şi Nicolae Filipescu primul, ministru de Interne şi al doilea, ministru de Război, îi denunţă că ar fi sustras dosarele, deoarece ar fi conţinut dovezi atît privind rolul PNL în instigarea la răscoală, cît şi dovezi privind crimele comise împotriva ţăranilor.

Scandalul durează câteva săptămîni, incluzînd clişeul interpelării în Parlament. Cea mai cunoscută, a lui P. P. Carp, a fost surprinzător de prudentă.
Pe 24 februarie 1912, lovitura de teatru. Notează Al. Marghiloman:

„24 februarie: Audienţă la Rege. Fapte mai de seamă: “Dosarele sunt la mine”. – “Ar trebui să se întoarcă la Minister, chiar de ar trebui sigilate”.
– “Da, poate mă voi lega chiar eu împrejur cu o sfoară”. – “Dar de ce să se creadă că Ministerul conservator poate păstra un secret privitor la armată mai puţin bine ca d-l Brătianu?” – “Toate acestea le-a făcut ieşirea d-lui Filipescu!” – “Dar ce pot răspunde unei interpelări?” – “Veţi putea spune că dosarele sunt acolo unde trebuie să fie; oricând pot avea dosare la mine; am dosare de la Afacerile Străine!”.

Aflând despre cine-i vorba, Conservatorii renunţă la atacuri.
Afacerea se încheie în cel mai pur stil dîmboviţean.

Singurul lucru mai acătării care rămîne din tot tărăboiul e un violent pamflet tipărit de N. D. Cucu în Facla din 10 martie 1912 sub titlul “Regele, complicele al asasinilor. Palatul, gazdă de hoţi”:

„Regele Carol, lăudătorul soldăţimii barbare în represiunea din 1907, se revelează complicele asasinilor ţărănimii. Cînd guvernul ia hotărîrea urmăririi capilor ucigaşi, regele Carol le deschide porţile palatului. Azi dosarele pline de sînge ţărănesc închegat, dovezile crimelor brătieniste, în loc să stea în lăzile Ministerului de Interne, zac pecetluite în birourile Majestăţii-Sale. Azi palatul e gazdă de hoţi, regele, complice de asasini. Azi cetăţenii de oprirea ţării din cursa-i spre prăpastie vor trebui să strige : Jos regele oligarhic ! Jos complicele asasinilor din 1907 ! Jos găzduitorul hoţilor de dosare! Trăiască Republica!”

Confiscarea Arhivei Cuza de către conspiratori, dar mai ales refuzul de a o preda Arhivelor Statului, îşi pot găsi explicaţia în teamă. Nu gloria postumă a Domnitorului, cum crede I.G. Valentineanu, ci de documentele compromiţătoare sau poate mai puţin onorabile, despre ei, ajunşi mari şi tari în România.