Istoria pe înțelesul tuturor

Mă străduiesc din răsputeri să mai cred măcar o iotă în istorie, dar întâmplările de ieri și de azi mă împiedică… Istoria nu-i decât o toană a omenirii, un fel de modă cu care se defilează câteva sezoane, pentru ca apoi treanța să fie azvârlită la coșul de gunoi, în uralele mulțimii ațâțate la ură. De regulă altă gloată, iar nu cea de la momentul lansării pe piață a colecției căzute apoi în dizgrație. Ca de pildă, transformarea mausoleului din Valle de los Caidos din simbol al franchismului într-unul închinat victimelor fascismului. Aici, între cei căzuți în războiul civil spaniol (vreo 34 000 de victime din jumătatea de milion), a fost înhumat regește și Francesco Franco, venerat până deunăzi aidoma unui zeu. Da’ de unde, un dictator odios! s-a trezit urlând premierul socialist și, curată coincidență !, juzii de la Curtea lor Supremă au decis exhumarea fostului erou și mutarea rămășițelor lui în cimitirul familial Mingorrubio El Pardo. „O victorie a democrației!” s-a sclifosit demagogic președintele guvernului de la Madrid, confirmând iarăși ceea ce știam cu toții: istoria rămâne pe mai departe o târfă ordinară, căzută la picioarele atotputernicului clipei ! „Trebuie să terminăm cu această logică a revanșei. Politicienii niciodată nu trebuie să facă dreptate”, ne îndeamnă degeaba și în zadar Adam Michnik.

*

Totul se rescrie astăzi, deși la fel, bănuiesc, au stat mai mereu lucrurile. Negrul devine alb și invers, un perpetuum mobile pus la cale de scamatorii ahtiați după senzații tari. Trăim sub semnul contestării zdrobitoare, nenuanțate, nimicitoare… Vorba lui Radu Cosașu (ce vorbă? că e ditamai citatul): „Aceștia susțin, nu fără un blând dispreț, că «Malraux al dumitale» a fost «cam cretin politic» atunci când, în ’36, a plecat în Spania să lupte de partea comuniștilor împotriva franchiștilor; tot așa «spălați pe creier de KGB» au fost, în același război, Hemingway, Dos Passos – «cel mai bine dintre „antifasciștii dumitale” s-a descurcat Koestler, care a terminat cu ei și s-a dedicat studiilor pe creier, acolo unde se năștea schizofrenia…»

Aceiași, nu mai puțin inteligenți, când au aflat după ’90 că «Orwell al nostru» (cu el suntem de acord!) ținuse morțiș să dea un comunicat de presă prin care se opunea ca 1984 să fie interpretat doar în cheie antisocialistă, au ridicat din umeri, ei știind azi ceea ce nici Orwell nu știa: o carte e mult mai obiectivă decât autorul ei.

Aceiași (cărora Mozart le place la fel de mult cât mie!) sunt extrem de critici față de americanii care au acceptat («idioți, ca de obicei») ca un soldat sovietic să pună steagul roșu pe Reichstag, la 2 mai 1945. Ei – în niciun caz – nu ar fi sărbătorit cu șampanie ziua de 8 mai, a capitulării germane, fiindcă știau că a doua zi, 9 mai, va rămâne o zi a Rușinii europene, când s-a consacrat ocuparea țărilor din Est de către Stalin, Armata Roșie și acel popor rus din rima odioasă cu «libertate ne-a adus». Ei nu judecă în context, ei prejudecă; contextul vine dinspre Sartre, iar Sartre le provoacă, într-adevăr, greață.

Aceiași, cu care pot asculta Bach într-o tăcere fără dezacord, nu mi-au ascuns că nu mai pot citi Jurnalul lui Sebastian, după 23 August 1944: nu mai pot suporta bucuria lui la intrarea sovieticilor în București; entuziasmul, inadmisibil la un sceptic ca el, provocat de înfrângerea nemților, strigătul lui: «Au crăpat! Au crăpat!» uimitor de vulgar; lipsa totală de inteligență – «ca să mă exprim așa…», mi-a precizat unul – cu care descoperă candoarea în ochii unui soldat rus; imbecilitatea – «ți-o spun de-a dreptul…» – cu care le justifică sălbăticia; și mai ales, mai ales, pagina aceea din septembrie 1944, când «Vivi» Vișoianu îi povestește, la întoarcerea de la Moscova, unde semnase armistițiul, cum se comportase Molotov în tratativele cu noi: la orice obiecție a delegației române în fața acelor condiții de groază, Molotov nu avea decât o singură replică: «Ce-ați căutat la Stalingrad?» E o pagină insuportabilă. Ei ar fi știut ce să-i răspundă. Ce?… Ei nu ar fi ieșit în noaptea de 23 August ’44 să-l aclame pe Mihai pentru trădarea Germaniei. Ei nu l-ar fi predat pe Antonescu sovieticilor. Și dacă nici ei nu s-ar fi dus până la Stalingrad pentru Basarabia și ar fi rămas pe Nistru – tot așa nu s-ar fi dus în Tatra și ar fi rămas pe Tisa, după eliberarea Transilvaniei; când le spun că pe baza acestor idei e aproape sigur că nu am mai fi ascultat împreună Jupiterul lui Mozart, mi se acordă o privire cu un subînțeles deloc misterios, care a încetat să mă doară sau să mă indigneze ca pe Sebastian.

Pentru ei – «burghezi reacționari» cum le place să se viseze ironic și simpatic -, sunt un progresist insuficient căit. Pentru mine, ei nu sunt de dreapta (ce mai înseamnă dreapta și stânga în România ?), ci inteligențe vii, postdatate, recente, cu doar 70 de ani la bază, incapabile să înțeleagă că nimeni nu e inocent în judecarea unei istorii netrăite. Inocența nu conferă niciodată clarviziune. Cu inteligențe recente nu se poate clădi decât o nouă corectitudine politică, în care «Hitler a fost mai bun decât Stalin», «Gulagul mai rău decât Auschwitzul», iar «bombardarea Dresdei mai scandaloasă decât masacrul de la Oradour»… A le spune că e invers ar fi la fel de maniheist și pauper. Istoria redusă la comparația adjectivelor – ce peisaj plat după bătălie!…

Ca unul care știe, din anii ’50, ce înseamnă a gândi și a fi «pe linie», descopăr – nu fără delicii – că acest political correctness vehement anticomunist nu e cu nimic mai fertil în îndoieli decât cruntul dogmatism stalinist care a distrus «o stângă», dar nu poate face nimic în fața Jupiterului mozartian.”[1]

Totuși, ceva, ceva mă perpelește de-mi vine să-mi iau lumea în cap, nu-mi dă pace deloc, asemenea unui adevăr incomod și imposibil de ocolit deocamdată: „Fără aventura lirică a comunismului, secolul nu poate fi înțeles.” A zis-o André Malraux și dacă nici el nu mai înseamnă nimic, să-i mănânce corbii inima ei de istorie !

*

Un dialog în afara căruia nu-i chip să înțelegem istoria. Istoria politică, de data aceasta. Leuwen-tatăl (faimos bancher parizian) și fiul său, două personaje stendhaliene, discută despre calea pe care ultimul trebuie s-o aleagă în viață:

„Banca te plictisește și preferi biroul particular al contelui de Vaize?
– Da, tată.
– Acum se ivește o mare dificultate: fi-vei destul de ticălos pentru slujba asta? Lucien tresări; tatăl său îl privi cu același aer, vesel și serios totodată. După o clipă de tăcere, domnul Leuwen reluă:
– Da, domnule sublocotenent, fi-vei destul de ticălos? Vei fi pus în situația de a vedea o mulțime de mici matrapazlâcuri, iar dumneata, ca subaltern, îl vei ajuta pe ministru în asemenea lucruri, sau îi vei pune bețe-n roate. Vei face pe scârbosul, în calitate de tânăr republican care are pretenția să-i plămădească din nou pe francezi, ca să-i facă dintr-înșii niște îngeri? That is the question, și în privința asta vei răspunde diseară, după operă, deoarece, între noi fie spus, de ce n-ar fi chiar în momentul acesta o criză de guvern? Finanțele și Războiul nu și-au spus vorbe de ocară pentru a nu știu câta oară? Sunt și eu băgat acolo și pot, diseară și mâine, dar poate, nu și poimâine, să te căpătuiesc într-un chip strălucit. Nu-ți ascund că mamele vor pune ochii pe dumneata, ca să-și mărite fetele; într-un cuvânt, situația cea mai onorabilă, cum spun proștii, însă fi-vei destul de ticălos ca să corespunzi? Gândește-te bine la aceasta: până la ce punct te simți în stare să fii ticălos, adică să-ți dai concursul la săvârșirea unei mici ticăloșii? Deoarece de patru ani încoace nu mai e vorba să se verse sânge…
– Cel mult să se fure bani, întrerupse Lucien.
– Banii bietului popor, îl intrerupse la rândul lui domnul Leuwen, cu un aer jalnic, sau să-i întrebuințeze puțin cam altfel decât i-ar întrebuința el însuși, adăugă pe același ton. Numai că poporul e cam prost, iar deputații lui cam nătângi și îndeajuns de interesați…
– Și ce dorești să fiu? întrebă Lucien cu un aer simplu.
– Un ticălos, un om politic, un Martignac, n-aș merge până acolo încât să spun un Talleyrand. La vârsta dumitale și în jurnalele dumneavoastră, asta se cheamă a fi un ticălos. Peste zece ani, vei ști că un Colbert, un Sully, un cardinal de Richelieu, într-un cuvânt, orice om politic, adică orice conducător de oameni, s-a ridicat cel puțin până la această primă treaptă de ticăloșie la care doresc să te văd pe dumneata.”[2]

That is the question de-a pururi: „Fi-vei destul de ticălos ca să accepți o dregătorie mai acătării în stat ?”…

*

Uneori, ca să-l invoc pe Bertold Brecht, „înțeleg că guvernul crede că poporul a trădat încrederea regimului, care trebuie, astfel, să facă eforturi pentru a-și redobândi autoritatea. În acest caz, nu ar fi mai simplu pentru guvern să-și dizolve poporul și să-și aleagă un altul?” Ba bine că nu, însă democrația capitalistă s-a născut din iluzia că votul rezolvă problema de putere politică, chiar dacă pe intervale scurte. Stimabililor, „există o formă eficientă de decomunizare, alegeri libere. Nu există altă formă. Experiența românească: muzica! muzica!”[3] Istoria pe note muzicale…

*

Mostră de relativitate a istoriei: „A existat – precis – un jug fascist – care avea ca scop declarat să nu cădem sub jugul comunist.”[4] Zâmbesc amar, întotdeauna s-au găsit justificări pentru orice nerozie a omului, îndeosebi a omului-turmă atins de turbare. Și ca să ne ferim de primejdia ce ne pândește la fiecare pas – fanatismul -, recurgem la felurite sofisme, pretexte… Fiindcă, „de cum apare inteligența, apare nuanța și, de cum apare nuanța, nu mai e loc pentru părtinire.”[5] E cumva prea subtilă explicația? Posibil, de aceea „omul inteligent ar trebui să învețe a privi la televizor ca și cum ar citi un roman.”[6] Ehe, multe ar trebui să facă omul inteligent ca să deslușească istoria… Dar ne folosește oare la ceva ? Că se tot repetă întruna, desfrânata…

*

José Saramago se încăpățânează să susțină că „istoria oamenilor e istoria neînțelegerilor lor cu dumnezeu, nici el nu ne înțelege pe noi, nici noi nu îl înțelegem pe el.”[7] Oare la atât să se reducă știința care studiază dezvoltarea complexă a societății, a omenirii ? Nu mai pricep nimic…


[1] Anti-damblale

[2] Lucien Leuwen

[3] Radu Cosașu, Anti-damblale

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Alain Rollat (Le Monde)

[7] Cain

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Istoria pe înțelesul tuturor”

  • Frumos text

  • Fain! E un text de recitit în tihnă.

  • Istoria se invata de pomana la scoala (acolo unde inca se mai invata). Lumea nu intelege nimic. Deci, se va alege praful de tot si de toate. Ce apoteoza!

  • Valle de los Caidos.
    Am fost in 1993, stiam de mausoleu si eram curios.
    Spaniolii se mai desteptasera, caderea comunismului in Europa de Est si imigrantii care incepusera deja sa vina, inclusiv romani, i-a mai luminat. Din antifranchisti militanti cum era in ‘90, au devenit mai echilibrati.Sigur Franco nu a fost o fire blanda, dar el macar era militar, nu intelectual ca liderii comunisti care au fost mai sangerosi ca el.

Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | După referendumul pe justiție al lui Iohannis, Guvernul Meu dă OUG uri pe organizarea judiciară