Japonia, altfel

Citesc cu atenție un document oficial dintr-un dosar penal în care scrie, nici mai mult, nici mai puțin, că o licitație importantă organizată de autoritățile române „a fost trucată cu ajutorul” unei firme nipone, care era „consultant/agent al guvernului” de la Tokyo „pentru supervizarea alocării împrumutului acordat de banca japoneză X”. Desigur, nu pe veresie, ci contra unui comision frumușel, de 5%. Cum s-a întâmplat mai mereu în anii din urmă, justiția băștinașă și-a legat bine ochii ca nu cumva să-l deranjeze pe „penalul” străin. Deh, ăștia de afară sunt investitori strategici și serioși, ce dacă ei au introdus șpaga guvernamentală în România. Ferească sfântu’ să te atingi de ei că-ți sar în cap ambasadele marilor puteri diriguitoare și organizațiile internaționale stipendiate de serviciile secrete de aiurea ! Așa că la „beciul domnesc” au ajuns oamenii de afaceri neaoși, dedulciți, bieții, la niscaiva firimituri, în raport de sumele vehiculate de geambașii veniți din țările care ne dau lecții de moralitate și nu numai. Păi, să nu uităm că pe meleagurile shogunilor „mita era omniprezentă, căci alegerile costau mult (25 000 de dolari locul în perioada interbelică), iar salariile erau mici. Corupţia se întindea de la vânzarea de titluri nobiliare la speculaţiile cu terenuri în noul cartier de bordeluri din Osaka. Dintre cele două partide principale, Seiyukai era finanţat de cei ce aveau interese în căile ferate manciuriene, Kenseikai de către Mitsubishi, în ambele cazuri legal. Trei dintre cei mai importanţi lideri politici, Hara (primul om de rând care a devenit prim-ministru), Yamamoto şi Tanaka, erau vinovaţi de o corupție vulgară.”[1]

De aceea, e vulgar, zău, să ne tot urecheați pentru apucăturile noastre necinstite și să ne reproșați mereu aplecarea spre peșcheș ! În comparație cu rechinii occidentali, noi suntem o plevușcă neglijabilă în materia coruperii funcționarilor de stat.

*

Într-un orășel din arhipelagul „Soarelui Răsare”, Shinzo Abe, cândva premier, a fost împușcat mortal în vreme ce își rostea discursul electoral. Mapamondul a încremenit o clipă! „E o barbarie!” au exclamat destui. „Cum e posibil un astfel de gest în mileniul 3?” s-au întrebat alții consternați la aflarea tragicului eveniment. Eu, unul, am tresărit doar, cunoscător orișicât al tradiției sângeroase a asiaticilor încercați demult cu bomba atomică. Căci, „asasinatul politic nu era neapărat pedepsit sever în Japonia, uneori nu era pedepsit deloc. Şi, încă mai impresionant, nu era reprobat moral de către societate. Ca rezultat, a devenit din ce în ce mai frecvent. Din guvernul iniţial al Restauraţiei Meiji, un membru a fost asasinat, un altul determinat să-și facă hara-kiri; iar prințul Ito, arhitectul constituției, a fost ucis, în ciuda eforturilor soției sale. Dintre prim-miniștrii lui Tenno Taisho, între anii 1912 şi 1926, contele Okuma, vicontele Takahashi şi dl Hara au fost asasinați; iar sub Hirohito, 1926-1945, au murit încă trei prim-miniștri, Hamaguchi, Inukai şi amiralul Saito, plus o duzină de miniştri ai Cabinetului. Unii politicieni au acceptat riscurile meseriei cu mai mult stoicism decât alții. Dar cu siguranță, teama de a nu fi asasinați i-a împiedicat pe miniștri în crearea unei legislații reformatoare. Când scriitorul David James l-a întrebat, în 1920, pe prim-ministrul Hara de ce nu a respins regulamentul poliţiei care prevedea pedeapsa cu șase luni de închisoare pentru instigare la grevă, Hara a răspuns: «Nu am nicio intenție de a-mi face hara-kiri pentru moment». Când Hara este înjunghiat mortal în anul următor în gara Shimbashi din Tokyo, «păcatul» lui a fost acela că preluase Ministerul Marinei atunci când ministrul, amiralul Kato, se afla la Conferinţa Navală de la Washington. Nici chiar Tenno nu era imun la acuzele de lipsă de patriotism. În 1923 a avut loc un atentat asupra lui Hirohito, iar acest om timid din fire a fost fără îndoială descurajat în a oferi prim-miniştrilor civili sprijinul la care aveau dreptul să se aștepte conform constituţiei, de fiica propriilor ofiţeri.

Situația s-a deteriorat după 1924-1925, când reformele din armată au introdus un nou tip de ofiţer, provenit din rândurile micilor funcţionari, comercianților și micilor proprietari de pământuri. Aceşti oameni aveau prea puţin respect faţă de autoritatea tradițională – sau faţă de propriii lor comandanți – şi erau îmbibaţi cu noțiuni leniniste şi fasciste de violență politică şi, mai presus de orice, de noua variantă totalitară de buşido. Deşi în stare să-l amenințe pe Hirohito cu moartea, ei vorbeau despre «restauraţia» lui la putere: ceea ce voiau ei era dictatura militară sub o conducere imperială cu numele. Cuvântul lor de ordine era Kokutai sau «politică naţională» şi orice politician vinovat de cea mai mică lipsă de loialitate față de Kokutai era ca şi mort. Cei mai mulţi dintre ei veneau din zone rurale, unde nivelul de trai era în scădere în anii ’20 şi tinerele fete trebuiau să se ducă să muncească doar în schimbul hranei, căci salarii nu se puteau plăti. Fraţii lor soldaţi clocoteau de ură şi fanatism, iar violenţa lor se bucura de un larg sprijin public.

În aceste condiţii, guvernul format din partide civile a decăzut treptat, iar alegerile au devenit fără sens. În 1927 şi din nou în 1928, prim-miniştrii au fost înlăturați din funcţie cu forţa de către armată. În 1930, primul-ministru, Hamaguchi Yuko, mandatat să reducă forţele armate, a fost împușcat îndată ce a încercat acest lucru. Succesorul său a fost înlăturat din acelaşi motiv. Următorul prim-ministru, Inukai Ki, care din nou a încercat să se opună Armatei, a fost asasinat în mai 1932 de un grup de ofiţeri de armată şi marină. Ei plănuiseră, de fapt, să-l omoare împreună cu Charlie Chaplin, care se afla într-o vizită în Tokyo şi urma să ia ceaiul cu primul-ministru. Ofiţerul de marină care a condus complotul i-a spus judecătorului: «Chaplin este un personaj popular în Statele Unite şi răsfățatul clasei capitaliste. Ne-am gândit că uciderea lui ar declanşa un război cu America». Când asasinii au fost judecaţi, avocatul lor a susținut că, fiind în joc onoarea şi viitorul lor, asasinatul era o formă de autoapărare. EI a prezentat judecătorului 110 000 de scrisori, multe scrise cu sânge, care cerșeau clemenţă. În Niigata, nouă tineri şi-au tăiat degetele mici, ca dovadă de sinceritate, și le-au trimis la Ministerul de Război într-un borcan cu alcool. Sentinţele blânde pronunțate la acest proces, şi la multe altele, aminteau de simulacrele de procese implicându-i pe asasinii de dreapta din zilele de început ale Weimarului în Germania.”[2]

Deodată, mitul japonez a început să se fisureze, semn că toate semințiile pământului au calități și defecte individuale, înălțări și prăbușiri colective. Nimeni nu-i infailibil și de aceea nu pricep de ce noi, românii, am dezvoltat și cultivat un complex de inferioritate față de celelalte popoare. Că, vorba aia, pe meleagurile Contelui Dracula n-au fost asasinați decât trei premieri, nu?

[1] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000

[2] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000