Astăzi, de la ora 17.00, ÎN DIRECT la cristoiuTv și pe cristoiublog, un nou dialog cu H. D. Hartmann despre alegerile prezidențiale din S.U.A.

Joia verde

În săptămâna de dinainte de Rusalii, în ziua de joi, în sat este mare forfotă. La fiecare casă, gospodinele pregătesc fel de fel de bunătăți, pentru că le vin copiii acasă de peste tot din lume. Din bătrâni, se spune că în ziua de joia verde niciodată nu plouă, ci este o zi frumoasă, ca însăși înălțarea Domnului. Seninul cerului este străbătut de razele aurii și jucăușe ale soarelui, bobocii florilor plesnesc în floare, câmpul e verde, de un verde strălucitor încât îți ia ochii. Tot universul se pregătește de marea sărbătoare. În porți se pun crenguțe de tei, în curțile oamenilor se întind mese îmbrăcate în țesături alese, multicolore, care așteaptă oaspeții. Bărbații au grijă de animale, duc lemne pentru foc, adună tot ce nu este în bună ordine prin curte, apoi se spală, se primenesc iar femeile, cu năfrămile prinse pe sub conci, pregătesc ceea ce se va pune pe masă.
— Văd că la vecinul de peste drum i-au venit pruncii.
— Apoi, poate că nu i-a ținut foarte mult la lucru astăzi. Lasă că și ai noștri vor veni minten, îi spune ea în timp ce așeza platourile sub un ștergar alb, ca nu cumva să se așeze pe ele vreo muscă.
— Ar face bine să se grăbească, pentru că mi-s cam flămând, rostește el morocănos privind spre poartă.
— Hai să-ți dau ceva de gustare până vin ei, îl îndeamnă soția punând pe o farfurie câteva chiftele, care nu aveau o formă prea reușită.
— Nu-mi trebuie, că doar n-oi mânca pe vatră la mine acasă, că nu-s slugă. Vreau să mănânc și eu ca oamenii, la masă.
— Lasă că vin și ai noștri imediat, mai rabdă un pic.
— Mai rabd, că sunt obișnuit. Tot rabd de o viață, ba cu tine, ba cu pruncii, ba cu nurorile. Așa este scris, unii să tot rabde, alții să-și bată curu cu palma prin cea lume. Ai noștri, sărăcuții, trag din greu. Apoi poate că sunt tocma acolo lângă șefu statului, de nu-i lasă să vină și ei ca toată lumea. Or avea răspundere mare, deși după câte știu eu pe unul l-am purtat la școală să fie dascal, altul lucrează la fabrică, unde lucrează și ai vecinului si cel mic este în comerț, unde el este șeful, așa că nu se cere de la nimeni ci alții se cer de la el.
— Vecinul are fete, noi avem feciori, așa că este on pic de diferență, dacă te întreabă oarecine.
— Apoi de întrebat nu mă întreabă nime, că nici de sănătate nu-i pasă nimănui, nici la lucru nu mă calcă nime pe picioare. Fac cum pot și cât pot să le dau și lor, că doar cât de bine este cu mașină la scară și cu părinți la țară.
— Așa ești de cârcotaș de gândești că nu-s ai tăi. Vitregule!, îi aruncă ea vorba în grabă, peste umăr. Dacă ți-ar fi și inima ca și vorbele ar fi fost tot minune de tine. Ești ca vacile cele bune de lapte. Când au umplut șiștarul, dau cu piciorul și varsă bunătatea de lapte. Ești cam cârcotaș și astăzi. Nu crezi?
— Ba nu-s cârcotaș, femeie, dar ai noștri vin rar, nu prea se înghesuie la lucru, apoi când pleacă, tu le tot pui de toate în portbagaj și-i mai și întrebi: ”Oare ce să vă mai dau? Ce să vă mai pun?”, că-mi vine să zic să le aduci și câte un braț de fân, ori de paie, că numai de alea nu le-ai dat.
— O, Doamne, măi omule! Ei, săracii, ar vrea să vină mai repede și mai des, le găsește ea scuze, dar străinele sunt lângă ei, și ca să aibă pace în casă trebuie să facă așe cum le dictează ele.
— Aha, așe cum îmi dictezi și tu mie, dă el din cap îndreptându-se spre poartă pentru a nu știu câta oară pe ziua de azi, ca să mai privească pe uliță așteptând să-i sosească pruncii acasă. Pustiul de pe drum îi seamănă în suflet furia văzând că în curțile vecinilor și la porți sunt parcate mașinile copiilor iar la el în curte este gol. Gândește cu voce tare și rostește doar pentru sine: Da, sigur nu-i lasă muierile, pe dracu. Li se pare mult să dea un telefon peste săptămână, ca să vadă dacă n-am murit, că de rândul lor putem muri de zece ori și pe când se trezesc ei să ne sune ori să vină putem fi și îngropați. Nu-i lasă pe dracu să-i pieptene, că doară ele poartă telefoanele cu ele și le sigilează. Ba bine că nu!

Ea pregătește masa de sub nuc, așază tacâmurile, apoi se duce cu un pas în spate și privește să vadă cum arată, dacă totul este în ordine. Își dă seama că a uitat sticla cu vin, așa că îl cheamă, că doar asta este în sarcina bărbaților.
— Vezi că ai uitat vinul!
— Nu l-am uitat, dar am slobozit sticla în fântână să fie vinul rece, să nu cumva să se înece cu el cald și să-mi bage de vină careva.

În curte, mirosul de sarmale se amesteca cu cel de friptură cu usturoi, cu aroma cozonacilor. Ea s-a trezit cu noaptea în cap ca să „se încadreze în grafic”, după cum o ironiza el, a pus în funcțiune oalele și cratițele, a mai șters o dată farfuriile, cele pe care le folosea doar în situații speciale, și acum privea mulțumită la roadele muncii ei. Nici chiar observațiile lui răutăcioase nu o puteau clinti din mulțumirea ei. Își șterge palmele de șorț și își dă seama că ea nu s-a schimbat în hainele cele bune, pregătite de cu seară. Se ridică de pe banca pe care se așezase cu câteva clipe înainte și aleargă în „casa cea mare” să se schimbe. Privește cu ochii umeziți de lacrimi la tablourile cu chipurile copiilor, așezate cu mare grijă pe raftul de sus din fața oglinzii. Deși se grăbea tare, ia pe rând tablourile în mână, le șterge de un praf imaginar, dar gestul era mai mult mângâiere, apoi cu un surâs de aducere aminte le așază la locul lor suspinând:”Puii mamei, pui!” Își amintește cuvintele tatălui ei care spunea adesea: „Cresc copiii și cresc și grijile. Omul este fericit până când îi poate cuprinde deodată pe toți în brațe” Își șterge o lacrimă de la coada ochiului și se îmbracă, fără să se privească în oglindă.

Când iese în curte îl vede pe soțul ei rezemat cu bărbia de poartă.
— Da ce faci acolo, omule? Îl ia la întrebări sperând să-l audă spunând că pe drum se vede vreo mașină a vreunuia dintre copiii ei.
— Ce să fac? Scriu poezii, nevastă. Văd că soarele a trecut de mult de crucea zilei, vecinii chefuiesc de mai mare dragul, iar eu sunt gata să mă duc la ei să mă așez la masă, să nu stau ca un haldur în poartă așteptând să se trezească și ai mei. Dacă le spuneam că tăiem un porc sau ceva miei, dacă le spuneam că am făcut cașii, cu siguranță că se grăbea careva dintre ei, așa ca să le ducă și celorlalți, cum duci mâncarea cu sufertașul la cei bolnavi. Numai pentru o mâncare și o băutură nu-și rup liniștea și somnul. Sunt mai bune chefurile cu prietenii, undeva prin hățișurile unor păduri, decât masa acasă, în curtea părintească.

Peste sat se lăsau umbrele serii. Vacile veneau alene de pe pășune. Doar una singură alerga înainte pe drum de dorul vițelușului ei. El le privește și se gândește cu revoltă: „Așa am alergat și noi după ei, iar acum uită că ne mai au. Parcă-i văd cum se vor bate de pământ, când n-o să mai fim, dar atunci degeaba. Atunci vor striga în gura mare ce rău le pare și ce mult ne-au iubit. Asta până când or începe să împartă ce am adunat noi de-o viață. Fiecare se va înghesui și va crede mai îndreptățit să ia parte mai mare, dar cât încă mai suntem nu se înghesuie niciunul. Dacă nu ne caută cât mai avem ce să le dăm, oare cum ne vor căuta dacă nu vom mai fi în putere și va trebui să ne dea ei nouă? Nici la azil nu ne vor duce, pentru că li se va părea scump” scutură din cap pentru a alunga gândurile care-i otrăveau viața, apoi se desprinde de poartă și intră în curte.
— Hai să ne așezăm la masă!, zice soția, tot mai dezamăgită și ea. Dacă vor veni, le rămâne și lor destul. Te-am ținut toată ziua flămând, hai să mâncăm!

S-au așezat tăcuți la masă și parcă toată vlaga din ei se scursese în pământ. Soția îi ia farfuria să-l servească, așa cum făcea întotdeauna, dar el o oprește:
— Nu-mi pune, că mi-a trecut foamea! Nu mai vreau nimic. Adăp animale, mulg vaca și mă duc la televizor să mai văd ce minciuni debitează ăștia.
— Nici mie nu mi-e foame, adună ea tacâmurile. Ia încet platourile și le așază în frigider, deși era tentată să le arunce porcilor, care guițau de zor, pentru că trecuse ora lor de mâncare.

Seara cobora încet, senină și calmă peste sat. Se auzea câte un râset strident din curțile vecinilor, apoi din nou se așternea tăcerea peste curtea goală și tristă. Ea ar fi vrut să-i spună că mâine dimineață să se pregătească și să meargă cu autobuzul la oraș să le ducă toate bunătățile pregătite, dar nu îndrăznea să deschidă discuția. Totuși, a spus încet dar în așa fel încât să audă și el:
— Cine știe ce probleme au! Eu i-am sunat de câteva ori astăzi, dar la ei n-a răspuns nimeni. Să nu li se fi întâmplat ceva.
— Și eu i-am sunat, dar m-am ferit, ca să nu știi tu. Nu li s-o întâmplat nimica. Or fi mers cine știe pe unde, cu prietenii, că doar așa i-am învățat. Nu?

S-au așezat în pat și au închis televizorul pretextând că sunt obosiți și că le este somn, dar fiecare s-a închis în tăcerea lui îngrijorați, revoltați, triști și atât de singuri.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii