Jucăriile politicii și banii oamenilor

(Dona TUDOR)

Între viața oamenilor și viața partidelor s-a deschis o prăpastie peste care nu mai trece nici măcar vorba politică.

De o parte sunt oamenii, cu facturile, pensiile, salariile, medicamentele, copiii plecați, părinții bolnavi, spitalele obosite, școlile cârpite, satele goale și orașele sufocate.

De cealaltă parte sunt partidele, cu strategiile lor de culise, cu funcțiile împărțite ca niște jucării scumpe, cu orgolii, congrese, liste, campanii, afișe, promisiuni și calcule de putere.

Omul trăiește cu ziua de mâine în piept.

Partidul trăiește cu următoarele alegeri în minte.

Aici începe ruptura.

Când politica se îndepărtează de oameni, ea nu mai este slujire publică, ci joc de salon.

Un joc cu uși închise, în care piesele se mută pe tabla puterii, dar tabla este plătită din banii celor care nu sunt niciodată invitați la masă.

Românul plătește impozite, taxe, accize, contribuții.

Plătește când muncește, când cumpără, când aprinde lumina, când pune benzină, când merge la doctor, când își ridică pensia.

Statul se umple și se umfla,  puțin câte puțin, din viața lui.

Și atunci întrebarea devine legitimă, firească, dureroasă: de ce să plătească omul, din bugetul statului, jucăriile politicii?

Dacă partidele vor afișe, propagandă, sedii luxoase, strategii, consultanți, campanii și spectacole electorale, să și le plătească din cotizațiile lor.

Din banii membrilor de partid,

Din credința celor care  susțin aceste partide.

Din buzunarul celor care vor să se joace de-a puterea.

Bugetul statului nu este pușculița partidelor.

Este pâinea oamenilor.

Este perfuzia spitalului.

Este banca elevului.

Este pensia bătrânului.

Este drumul spre sat.

Este salariul profesorului.

Este ambulanța care trebuie să ajungă la timp.

Este acoperișul unei școli prin care să nu plouă peste copii.

Banii publici nu cresc în sertarele guvernului.

Ei vin din palmele muncite ale oamenilor.

Din orele lor de muncă.

Din micile lor renunțări.

Din viața lor.

De aceea, fiecare leu dat politicii de partid trebuie privit ca un leu luat de undeva: de la un spital, de la o școală, de la o comună uitată, de la un bătrân care își numără pastilele.

Partidele spun că au nevoie de bani pentru democrație.

Dar democrația nu se măsoară în bannere, în reclame și în zgomot electoral.

Democrația se măsoară în respectul față de cetățean.

În adevăr. În decență. În responsabilitate.

În capacitatea de a nu confunda statul cu partidul și bugetul public cu portofelul politic.

Când partidele primesc bani de la stat, dar uită omul, se produce o nedreptate morală. Nu doar financiară.

O nedreptate adâncă, pentru că omul ajunge să plătească exact spectacolul din care este exclus.

El întreține scena, luminile, costumele și actorii, dar rămâne în întuneric, în sală, fără dreptul real de a schimba piesa.

Poate că a venit timpul ca politica să fie coborâtă din vitrina ei și așezată din nou pe pământ.

Să i se spună simplu: dacă vreți partide, întrețineți-le prin cei care cred în ele.

Dacă vreți campanii, plătiți-le din cotizații.

Dacă vreți putere, câștigați-o prin muncă, nu prin subvenții rupte din bugetul oamenilor.

Bugetul statului trebuie să rămână la oameni, pentru oameni, lângă oameni.

Pentru că statul nu este o pradă.

Pentru ca statul nu este o moșie de partid.

Pentru ca statul  nu este o scenă pentru orgolii.

Statul este casa comună a celor care muncesc, plătesc, rabdă, speră șI îmbătrânesc în această țară.

Iar politica, dacă vrea să mai fie crezută, trebuie să învețe din nou rușinea măsurii.

Să nu mai ceară bani de la omul care nu are destul pentru sine.

Să nu mai întindă mâna spre bugetul public în timp ce cetățeanul întinde mâna spre ultima bancnotă din portofel.

Căci într-o țară dreaptă, partidele își plătesc singure jucăriile.

Iar banii oamenilor se întorc la oameni.