Motto: „Este suficient un surâs al vieţii pentru ca totul să recapete sens.” – Constantin Noica
Bate cineva la ușă. Este poștașul cu mască. Era pe vremea, de tristă amintire, când muștiucul avea cârpă, chiar și în spații deschise.
Îmi aduce de la Piatra Neamț un pachet expediat de Dan Iacob, cu două volume ale sale: „Sunetul Noica” și „Ramura de liliac”.
Prima carte este o antologie de autori, texte și teme legate de viața și opera filosofului român.
Pe de altă parte, trăgând cu putere în plămâni, aerul înmiresmat de la Breaza, ca o răzbunare a celor care nu au mai putut respira din motive de Covid-19, am retrăit, cu infinită emoție, plimbările memorabile de la Păltiniș, în compania cuceritorului Constantin Noica.
Iată doar două motive suficiente să retrăiesc spectacolul uimitor, sclipitor, al joncțiunii cu fenomenul Constantin Noica.
Definitorie pentru formarea mea, tot așa cum a fost pentru foarte mulți tineri și adulți, întâlnirea cu marele Noica are o aură specială, o strălucire inegalabilă. Asta deoarece filosoful avea un farmec aparte, în condițiile în care opera sa e destul de dificil de asimilat.
Una dintre cărțile semnate de Constantin Noica este „Despărțirea de Goethe”. Peste ani, Alexandru Paleologu scrie „Despărțirea de Noica”. Peste alți ani, păstrând proporțiile, scriu și eu O nouă despărțire de Noica.
Trebuie să subliniem, pentru cititori, că aceste despărțiri nu se referă la respingerea unui om sau a unei opere, ci dimpotrivă, la admirarea, la analiza profundă prin asumarea unei distanțe critice. Fiind foarte aproape de o mare personalitate, de la un anumit punct încolo, nu mai poți percepe măreția sa, iar pentru asta este nevoie să te distanțezi. Durerea acestei depărtări este compensată, pe deplin, cu descoperirea a noi și noi fațete ale unui colos, a adevăratei sale monumentalități pe care nu o poți sesiza dacă stai mereu foarte aproape. Pe acele vremuri nu se vorbea încă de distanțare socială.
Cu decenii în urmă, am trimis o scrisoare la Păltiniș domnului Noica în care spuneam că, în afara timpului pentru gazetărie, îmi mai rămâne suficient pentru studiu și îi ceream un sfat, eventual pentru a continua cercetarea începută cu lucrarea de licență, o analiză a publicației Lumea Românească. Evident că mi-a răspuns.
După 1980, ne pregăteam să plecăm câteva zile în concediu și ne uitam la variante. Am convenit cu soția să părăsim drumurile bătătorite spre Valea Prahovei, ori spre litoral și să facem o străpungere în Transilvania.
Am ales prin urmare Păltinișul, lângă Sibiu. Am luat deci trenul din Gara de Nord. Conform obiceiului meu, am început să trec din vagon în vagon, pentru a căuta interlocutori interesanți. Într-un compartiment, un personaj din altă epocă. Costum elegant, cravată și vestă. Era încălțat cu ghetre din perioada interbelică. Este vorba despre un accesoriu vestimentar indispensabil modei din secolul trecut, anii 30-40. Un gen de ciorapi din piele care acopereau partea superioară a piciorului. Era chiar marele filosof.
Îl revăd apoi în celebra cursă auto Sibiu – Păltiniș. Intru în vorbă cu el și îmi spune: „Primesc vizite în fiecare seară, după ora 8. Ați citit Jurnalul de la Păltiniș” ? Nu citisem încă.
După ora 20, urc la celebra cabană. Era adunată multă lume acolo. La un moment dat, se aud bătăi la ușă. Intră o femeie cu baticul legat sub bărbie și cu un nepoțel de mână. “Aici stă domnul Noica”? „Da”, spunem noi. „Poftiți, luați loc. Cum ați ajuns aici?”, întreabă gânditorul.
Păi să vedeți, eu sunt de puțin timp în stațiune. Am fost la recepție să mă interesez ce se mai poate vizita… M-a întrebat: Ați fost la schit? Da. La pârtia de schi? Da. La domnul Noica ? Nu, cine e dânsul? Recepționera spune: Ei, toată lumea care vine aici merge la el.
Marele pedagog devenise un obiectiv de mare interes, nu numai pentru tinerii învățăcei cu preocupări filosofice, dar și pentru turiștii obișnuiți.
Plec la București să aduc și familia, dar evident, merg la Biblioteca Academiei să citesc și eu Jurnalul de la Păltiniș. Șoc mare! Carte care scoate la lumină un univers incredibil.
Revin la Păltiniș împreună cu soția și fetele mele care vor rămâne acolo toată vara.
Are loc o excursie de pomină în cea mai toridă zi, spre Gura Râului. Grupul filosofilor numea locul Bocca del Rio, în spaniolă. Soare arzător, cei tineri nu mai rezistă, Noica era cel mai rezistent și urca pieptiș dealurile.
Să ne întoarcem, e prea cald, nu mai avem nici apă, spun tinerii. Noica le face pe plac și se oprește. Se găsește și apă de la o femeie care cosea în zonă. O păstra în ulcior, la rece, băgată într-o stâncă. Toată lumea îi oferă apa domnului Noica. Nu, spune el, întâi să bea fetițele. Era vorba de fetele mele de 7 și 3 ani. Le numea prințese.
Mergeau în grup, iar tinerii luau notițe, unii erau chiar cu reportofonul. Așa se nășteau articolele din presa literară a vremii, dar și numeroase cărți. Noica scotea perle pe gură în ritm amețitor.
Spre exemplu, în fața unei probleme care apărea mereu, ca și astăzi, Noica surâdea și rostea solemn: „Pentru asta am 1.000 de soluții! ”
În celebrul tur al Păltinișului făcut zilnic pentru întreținerea corpului și aerisirea plămânilor, domnul Noica se apleca să adune de pe șosea bucățelele de hârtie.
La cantină, spunea mereu sărut-mâna, cu înclinare adâncă, tuturor ospătărițelor și bucătăreselor.
Am adus un articol publicat de soția mea în presă. „Atenție, are talent”! Cuvintele astea aveau în gura lui o valoare aparte.
Iată lista cărților pe care le recomanda tuturor celor ce se arătau doritori să înainteze pe calea cunoașterii: Homer cu Iliada și Odiseea, Hesiod Teogonia, Presocraticii, tragicii Eschil, Sofocle, Euripide, 36 de piese în total, Tucidide – Discursul în cinstea eroilor căzuți- deosebirea dintre Atena și Sparta, Platon în întregime, 30 de dialoguri parcurse rând cu rând cu atenție, Aristotel în întregime, stoicii Marc Aureliu, Epictet, Epicur Scrisori, Plutarch în întregime inclusiv Viețile paralele, Plotin în întregime. Trebuie să mai citiți și câteva lucrări de sinteză despre cultura greacă, ne spunea: Hegel, Istoria filosofiei, Nietzsche, Nașterea tragediei, Erwin Rohrde, Psyche, Fusel de Coulanges, Cetatea antică.
Evident, am intrat și eu cu elan tineresc și mare ambiție în toată această materie.
Eram mereu nerăbdători să ne lansăm cu scrierile personale, dar el ne calma mereu spunând: „Nu vă grăbiți, până la 40 de ani purtați pantaloni scurți în cultură”.
Am fost și eu prin filtrul bizonilor pictați de Vespasian Lungu pe scara cabanei care ducea la celebra sa odaie. Noica a cerut expres să fie făcute acolo.
Sunt animalele pictate la Altamira, pe teritoriul Spaniei, printre cele mai vechi reprezentări vizuale ce datează din Paleoliticul superior, care a început acum 50 de mii de ani. Specialiștii estimează că unele dintre aceste desene sunt vechi de 36 de mii de ani.
A fost apoi episodul selectării și pregătirii celor 20 de tineri români, unul la un milion.
Rememorez cu emoția efortul său de multiplicare a manuscriselor eminesciene. Cartea sa „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești” a deschis seria de preocupări finalizate cu editarea manuscriselor poetului de către Academia Română.
Au mai fost episoadele cu fiul său Rafail Noica, acum preot în Munții Apuseni, sau cunoscutul artist fotograf Dinu Lazăr de la care ne-au rămas celebre fotografii cu Noica.
De aici de la Breaza, rememorez amintiri despre domnul Noica la o emisiune de radio invitat de Dan Iacob, autorul cărților de la care am pornit. Apoi, mă apuc să scriu pentru cristoiublog.ro. Apare acum o altă despărțire de Noica cea a domnului Ion Cristoiu. Asta deoarece nu a mai putut merge, pe motiv de pandemie, la Biblioteca Academiei, condusă de Nicolae Noica, fost ministru în guvernele CDR, nepot al lui Constantin Noica.
La final, un alt gând al filosofului de la Păltiniș: „Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă ești fericit.”
Adevărul este că mă simt bine aici, la Breaza. Mă iartă cineva?
Lasă un răspuns