Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Jurnalul adolescenței. Capcana

O carte pe masă. Ne priveam. Eu la ea și la mine. Ea, cu o copertă jerpelită, eu cu un tricou pătat și vechi. Vreo asemănare între noi? Prefer să cred că nu. Simțeam că ea mă privea, chiar mă striga, cu o dorința arzătoare de a fi atinsă și, cel mai probabil, deschisă și citită. Dar eu nu puteam. Coperta era așa de roșie, de parcă ar fi fost pictată cu sânge, iar titlul era scris cu un albastru luat din cer. Vedeam câteva colțuri îndoite, pesemne că vechea deținătoare avusese de lucru cu ea. Colțuri și pagini îndoite fără niciun scop.

Mi-am mutat ochii de la ea, căci simțeam că mă privea ca și cum m-ar fi judecat. Gândurile mele, spaimele, că acea carte ar putea sări de pe masa albă și decojită direct în brațele mele, ca să mă tragă subit în imensitatea ei de litere mă stresau din ce în ce mai tare. Se holba încontinuu la mine. Voiam s-o întreb de ce, dar simțeam că nu mă aude. Simțeam că ea nu mă aude, dar eu o auzeam pe ea. Clar și răspicat. O auzeam strigându-mă și dorindu-și să o iau de pe masa albă și ușor șubredă, parcă vrând să scape de abisul singurătății în care se află acum. Câtă ipocrizie! Cărțile – întotdeauna pline cu personaje de toate tipurile, și tot ele se consideră a fi singure și părăsite.

Mi-am ațintit, de data asta, ochii spre fereastră și am văzut un norișor alb plutind deasupra casei mele. În urechi îmi bubuia doar strigătul afurisitei de cărți. Deja era prea mult și nu mai puteam suporta. Am închis ochii și am așteptat. I-am deschis câteva secunde mai târziu și ea era lângă mine. Cartea era lângă mine. Nu mai era pe masă, evident, căci masă era goală. Era acum pe canapeaua de culoarea scoarței copacului pe care stăteam și eu. Asemănarea dintre noi două era și mai vizibilă acum, când ne aflam una lângă alta. Ea într-o copertă jerpelită, eu într-un tricou pătat și vechi.

De ce îmi făcea una ca asta? Practic, să mă smulgă cu toată forță în cercul ei vicios de citit zilnic. Anormal. Am închis din nou ochii și am așteptat, ignorându-I, din nou, strigătele. Însă, de data asta, când i-am deschis, era și ea deschisă. Pagina cu numărul 87. Nici pe aproape de jumătatea cărții. Era una dintre paginile îndoite, cu multe însemnări și citate extrase, cu întrebări de referință în josul paginii, cuvinte explicate vag pe margini și cerneală albastră împrăștiată pe ici, pe colo.

Cum putea o simplă carte, un obiect atât de nesemnificativ, să-mi atragă mie atenția atât de tare? De necrezut. Am atins-o și, pentru un moment, am simțit o electrocutare scurtă în vârful degetelor, ca un semn de conexiune. Am dus deja prea departe jocul ăsta sec dintre mine și ea. Trebuia să mă opresc de la bun început, de când stătea pe masa aceea învechită. Prea târziu. Am luat-o și am răsfoit-o. S-a oprit din țipat, căci tot ce mai aud acum sunt niște pași apropiindu-se. Nu știam de unde vin, ai cui sunt și ce se întâmplă, însă știam clar că e vină ei. M-a atras în nebunia ei și eu acum trebuie să suport.

Mă adaptez situației și deschid prima pagină. După asta, toate amintirile mele legate de realitate sunt vagi. Este foarte posibil să nu fi ridicat privirea din paginile acelea rupte până când am trecut de pagina 214. Poate doar atunci când mă gândeam să mai subliniez și eu anumite pasaje. Cine ar fi crezut că eu pot face asta? Aș mai continuă a povesti despre magia cărții cu coperta sângerie, dar pagina 215 mă așteaptă.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Jurnalul adolescenței. Capcana”

  • Frumos, Maria! Si eu cunosc o domnisoara cam de vârsta ta care iubeste cartile, desi foloseste din plin si internetul. Ador sa o vad plimbându-se prin casa ca o somnabula în pijama, având o carte în mâna. Daca îi place cartea o poarta dupa ea la masa, la baie, în dormitor…
    Felicitari si succes!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *