Jurnalul călătoriilor anulate. Cofetăria tibetană

A fost odată ca niciodată o prăjitură. 

Ea se numea Violeta. Era foarte dulce, se prezenta pe un tutu de hârtie plisată și avea un moț triunghiular în vârf. Cu glazura ei de culoarea zambilei care nu era nici albă nici mov, atrăgea privirile din raftul al doilea al vitrinei. Printre amandine, mascote și savarine, Violeta îți atrăgea privirea prin farmec și culoare. 

Nu e cu chimicale? întrebau unii iubitori de dulciuri mai precauți decât alții. 

Nicidecum, răspundea cofetarul, este colorant natural din sfeclă. 

Dar sfecla nu are culoarea asta! 

Păi da, nu are. Dar în laborator o diluăm cu sirop, punem doar un strop de suc de sfeclă.

Așa? 

Exact așa! 

Doi tineri logodnici care se aflau și ei în cofetărie ascultând discuția despre prăjituri și sfecle s-au arătat direct interesați de acel produs în valoare de un leu șaptezeci și cinci bucata și comandară trei Violete pe un carton pentru acasă. 

Așa a început totul. 

Au ajuns acasă și le-au mâncat în liniște. 

El două, ea una. 

După o vreme de la consumul Violetei, el a observat că atât în revista Magazin, cât și în revista Cinema femeile arată mult mai bine decât logodnica lui, cea care mâncase o singură Violetă. 

Treptat a observat că iubita lui are ochii mici și o înfățișare ciudată, cumva turtită între bărbie și frunte. Altfel spus semăna cu o prăjitură Violeta căzută intr-o parte și apoi reașezată pe platou. Nu era deloc în regulă. S-a gândit el ce s-a gândit și în cele din urmă a anunțat-o politicos și calm că întrerupe logodna. 

Dar ce e cu tine? Ce s-a întâmplat? întrebă ea uluită. 

Ce era să facă bietul om? Să-i spună că e asimetrică? Nu era traumatizant? Și apoi ea nu avea nici o vină că în cultura lui vizuală de până atunci asimetria nu fusese o problemă îndeajuns studiată. Chiar se întreba înciudat: Oare de ce femeile din revista Cinema nu au fețele turtite și ochii mici? Măcar una să fi fost așa, logodnica mai avea o șansă. Dar nu! Toate erau frumoasee, frumoase foc! 

Data viitoare nu mai merg la cofetarie așa grăbit, își spuse logodnicul. 

După câteva zile logodnica întreruptă îi spuse pe un ton solemn: Plec și te las! Nu e nevoie să mă părăsești, fiindcă eu voi fi cea care pleacă. 

Și fără să aștepte vreo reacție ieși pe ușă. Nu a fost nevoie să o trântească fiindcă oricum era scoasă din balamale cu o zi în urmă când ea avusese primul și ultimul acces de furie. 

Logodnica întreruptă se duse în Tibet unde locui vreo câteva luni bune la o mănăstire. Toate călugărițele acelei mănăstiri purtau veșminte purpurii dar ei nu i-au găsit una pe măsură și atunci a apelat la un negustor de pânzeturi din sat care i-a oferit gratuit trei metri de pânză de culoarea prăjiturii Violeta. 

Acest fapt realist de viață concretă a scurtat șederea ei la mănăstire, A revenit în țară lăsând în Tibet doar o scurtă scrisoare de adio colegei ei de chilie. Totuși șederea la mănăstire i-a fost de mare folos fiindcă i-a luminat mintea și i-a antrenat simțurile. Logodnica întreruptă care era de felul ei  matinală, acum se mulțumea și cu doar patru ceasuri de somn. După ce se trezea făcea câteva meditații, apoi gimnastica de dimineață: se așeza în cap, apoi într-un singur cot, apoi într-un singur picior și tot așa. Ajunsese să stea în sprijin pe degetul mic de la picior câte un sfert de oră ceea ce era absolut suficient pentru o restabilire a energiilor și suflurilor cosmice, 

A ajuns așadar în țară. A dat câteva interviuri și desigur a deschis prima cofetărie tibetană din cartier. Ce prăjituri se pot găsi acolo? Numai prăjituri tibetane, se înțelege.