Jurnalul călătoriilor anulate. Povestea milionarului

De foarte mulți ani, un milionar avea o grămadă de bani. Nu mai știa de când îi are, câți are, de la cine i-a moștenit. Se obișnuise să fie bogat, nu îi lipsea nimic, dar se plictisea cumplit. Oricât de avut ar fi fost, nu era total lipsit de simțul realității. De fapt, singurul gând conectat la realitate care îl preocupa era ca nu cumva, din cine știe ce motiv, să își piardă averea. Era de felul lui foarte precaut. Ocolea cartierele sărace, oamenii nevoiași, țările și orașele cu standard redus de civilizație. Știa că există și locuri total lipsite de apă, locuri în care foamea făcea ravagii, dar pe el nu îl atrăgeau asemenea povești și nu se considera vinovat de nenorocirile altora. Avea câțiva foști colegi de școală și de joacă din perioada copilăriei simulate. Da, simulate fiindcă milionarul nici când era de doar câțiva anișori nu își permitea să se copilărească. De teamă să nu fie într-o bună zi asaltat de rude, de cunoscuți, dar mai ales de necunoscuți cu cereri de împrumut sau de ajutor financiar imediat, milionarul a hotărât să plece într-o croazieră care urma să se întindă pe parcursul mai multor anotimpuri. A mers el ce a mers, a străbătut mări și oceane, a fotografiat și a filmat de pe vapor o mulțime de porturi, grădini, stânci și plaje pustii dar și întreceri de hipism.

Milionarul, pe numele său Cent Winner în pașaportul emis în America de Sud, și Cento Winni în pașaportul său emis la Neapole, fiind proprietarul câtorva cluburi de echitație, putea, de pe punte, să participe la întreceri care aveau loc pe țărm în timp ce vaporul plutea în apropiere. În câte țări găsea condiții pentru construit hipodroame pe malul apei, în tot atâtea țări era convins că se vor înmulți amatorii curselor de cai, și desigur ai pariurilor care anunțau nu doar sume consistente, dar unele de-a dreptul uluitoare. Vaporul înainta pe apă, caii alergau pe mal, dar pariurile erau rareori câștigate. După câteva luni și odată cu apropierea primei ierni, sătul de acest mod de petrecere a timpului și nemulțumit de rezultate, milionarul a renunțat la cursele de cai. Pe la începutul primei luni octombrie din cele patruzeci de luni octombrie programate pentru croazieră, Winner a trimis din biroul plutitor aflat la etajul 28 al Transatlanticului său câteva mesaje. Drept răspuns colaboratorii s-au conformat și de îndată văzduhul s-a umplut cu diverse modele de drone. De la unele minuscule, programate pentru amestecat laptele și cafeaua la micul dejun, până la unele gigantice capabile să schimbe fusul orar de pe unele continente. Să ne înțelegem – erau schimbate doar ceasurile nu și mișcarea soarelui pe cer. De fapt, o asemenea intervenție nu rămânea fără urmări, deoarece lumea era mai mult atentă la ceasuri decât la ceea ce se vedea pe fereastră. Indiferent de meridian, oamenii, localnicii, deși vedeau limpede că afară e lumina dimineții, că se auzeau cocoșii cântând, ei erau siguri că soarele apune din cauză că aplicația despre starea timpului care afișa și ora, anunța clar sunset, adică apus în ciuda raportului terestru zi-noapte din acea parte a planetei. După insuccesul curselor de cai organizate de-a lungul marilor țărmuri, această răspândire bramburistică de drone i-a adus lui Cento multe bucurii și satisfacții. Sărbătorea toate întâmplările amuzante și debandada iscată de ideile lui, cu mica familie care îl însoțea pretutindeni: câțiva papagali vorbitori, doi porcușori de guineea împăiați și patru monitoare tv în care posturi de televiziune aflate pe o orbită circumterestră transmiteau meciuri, festivaluri, concerte, filme, toate arhivate de-a lungul diverselor epoci de la perioada de început a transmisiunilor televizate până la perioada in care știrile false atinseseră apogeul. Pe bună dreptate, Cento se simțea un fel de stăpân al lumii. Atâta doar că pe el nu îl interesa prea mult nici ce se întâmplă în Cosmos, nici câți oameni trăiesc pe Pământ.

Într-o zi, dorindu-și mult să mănânce un hamburger supraetajat apăsă tasta telecomenzii care activa roboțelul-chelner. Din grabă, din nerăbdare, din nu se știe ce motiv, Winnie în loc de tasta servește masa apăsă tasta dușmanul stă pe scaunul meu. Roboțelul-chelner-bodyguard activă toate camerele de localizare și se apropie silențios. Rotițele lui cauciucate se opriră lângă masa lui Cento, în spatele scaunului acestuia. Și deși se vedea clar în viziera robotului că pe scaun nu era nimeni altul decât Winnie asta nu l-a împiedicat pe devotatul servant să facă tot ce trebuia făcut pentru a da curs tastei asociate celei care enunța dusmanul stă pe scaunul meu. Iar tasta asociată avea drept comandă lichidează-l fără ezitare.

*

Scriam pe 21 iulie 2014. O noutate a lui 2014: candidații care așteaptă să i se întîmple ceva rău Candidatului

MRU a anunțat ieri că deși Forța Civică dispare prin absorbția de către PDL, el nu renunță la candidatură sau, mai precis, își pune candidatura la dispoziția PDL mai întîi și, după fuziunea cu PNl, la dispoziția noului partid cu nume vechi. Se creionează astfel o situație aparte. Deși Klaus Iohannis va fi candidatul Dreptei pe trei sferturi unite, MRU s-a instalat pe poziția de rezervă activă. Ceva gen, dacă i se întîmplă ceva lui Iohannis, eu îi iau locul! Nu e singurul care pîndește și, prin asta își dorește, să i se întîmple ceva rău candidatului. Crin Antonescu, după ce va pierde azi în Delegația Permanentă a PNL, va aștepta și el. Va aștepta și Cătălin Predoiu. La PMP, situația e aceeași. Zîmbetele Elenei Udrea față de Cristian Diaconescu ascund cu greu grimasa pîndei. Dacă preferatului lui Traian Băsescu i se întîmplă ceva rău (în sondaje, firește), Elena Udrea e gata să-i ia locul. Lucrează pentru ea toate televiziunile de știri considerate pînă acum pro-Băsescu. Sunt sigur că și la PSD e la fel. Amărîtul de 32 la sută al lui Victor Ponta a stîrnit jubilații între unii lideri PSD, care abia așteaptă să-i ia locul. Mircea Geoană nici nu se ascunde.