Jurnalul unui om de rând. Noi măcar am trăit paranteza!

Fac parte dintr-o generație poleită. Nu râdeți, doar ce am trecut, cu toții, prin Epoca de Aur, cea care ne-a lipit câte un fel de stea în frunte: unora mai palidă, rămasă așa, în carne, cam ca urma firavă a injecției pe care o primeai, copil fiind, împotriva pojarului, pe umărul stâng; de obicei, urma se încrusta adânc în piele, dar și în memorie, era indisolubil atârnată de spaima prin care trecuse micuțul și rămânea acolo sub forma unei frici mici, dar perpetue.

Altora, li se contura strălucitoare, zdravănă, și tot creștea, un fel de pașaport de liberă trecere pentru orice: delațiune, trădare, minciună, abjecție.

Eu cred că era oricum imposibil să nu fi rămas câte ceva agățat de noi toți, trăitori sub poleita societatea, oricât am (fi) încercat să ne tot curățim! Pe unii au rămas extremele, umilința sau frica, pe alții tupeul care nu are, nici el, nici un fel de măsură.

Desigur, în vremea aceea, cum viețuiam așa, înveșmântați forțat în lumina directivelor de partid și de stat, nouă, românilor mulți și supuși, ni se turna în ureche că suntem oamenii noi, și, în opinia iubitului conducător, eram superlativele umanoidului, apațineam unei întregi societăți programate astfel!

Nu, n-am vrut să trăiesc acel comunism, nu l-am ales eu.

Dar am trăit. Ca voi, cei (mai) mulți.

Până într-o zi când, s-a spus, mămăliga românească a început să plesnească, după ce fiersese mocnit, vreo jumătate de secol. Și atunci, nerecunoscătoarele generații de aur – alcătuite din acei oameni noi ai unui comunism care rânjea fericit, dar având grijă să-și țină mereu întoarsă, spre ele, fața umană – au zis că se săturaseră de prea mult bine ce le strepezea dinții, la fiecare zâmbet forțat.

Atunci am trăit chiar și starea de grație, care abia se mijea prin iarna prea caldă a lui 89. Acea stare spre care el, omul nou, croit de comunism, tânjise atâta; o posibilitate care a început însă cumplit, cu dâre de sânge la Timișoara, cu dâre de sânge care se prelingeau, aidoma lacrimilor, pe pereții pasajului de le Universitate, a doua zi. Nu-mi amintesc doar atât din acel decembrie nefiresc de strălucitor, dar mi-a rămas așa, scrijelită în suflet, imaginea asta, ca o pecete a unui moment în care plămânii noștri, programați până atunci cum să respire, se umpluseră, brusc, de atâta putere, că totul era, absolut și definitiv, chiar posibil!

Doar că Libertatea ne-a luat ca din oală!

Și cum să fi știut noi, atunci, cei crescuți sub clopotul poleit al unei Epoci de Aur, că nefireasca lumină care luase brusc locul iernii nu era un mesaj celest despre cum (e)liberarea noastră ne bătea la ușă, ci doar opera unui exercițiu de manipulare meteorologică?

N-am vrut să trăiesc, nici după 89, sumedenia de lucruri ciudate care s-au grăbit să pună stăpânire, din nou, pe viața întreagă.

Noi, românii de atunci, cei înnoiți cu forța de comunismul care, aidoma partidului unic, era în toate, în cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare, în pruncul din leagăn, și–n omul cărunt, în viața ce veșnic nu moare,* ne-am comportat, în fața libertății ce ni se așeza sub picioare asemenea unui covor magic, aidoma țărăncuțelor venite, pentru prima oară, la oraș, și înșelate, la colțul străzii, de primul vagabond zâmbitor și binevoitor care le-a ieșit în cale și le-a dat o bomboană strălucitor înfoliată în ceea ce, exact până atunci, reprezentase fructul oprit: occidentul.

Nu vreau să-l trăiesc, dar acum vom trăi un nou comunism, un neomarxism care își rânjește deja, la vedere, puturos și neobrăzat, chipul lui cel hidos, în toate formele imaginabile și neimaginabile, ițindu-se, fără jenă, pe la ferestrele și ușile sufletelor noastre. O nouă epocă, de rahat-lokúm, deși tot poleită, spre care mulți dintre noi se reped ca spre o altă și perfect conturată himeră a libertății prost învățate.

Nu-l vreau, cu toate că și el, neomarxismul, ne-a prins, pe noi, românii, tot cu pantalonii în vine, tot în postura de țărăncuțe proaspăt sosite-n oraș. Desigur, nu ne mai credem de mult țărăncuțe, pentru că vagabonzii aciuați prin târg și pe care noi, generoși, i-am lăsat să se înșurubeze adânc într-ale noastre, ne-au învățat să ne punem pantofii cu toc peste opincile groase.

Deși eu cred, în adâncul sufletului meu, că tocmai această nerenunțare totală la opincile naturale – cele lipite de carnea nației – ne mai țin încă în viață.

Nu, nu mai vreau să fiu iarăși tratată, ca un om nou, dar de-acum transuman.

Și totuși, în timpul prezent când, cu o viteză ucigătoare, planeta s-a revărsat pretutineni și pune stăpânire și pe colțul ăsta de lume, nu știu cum vom evita să fim toți preschimbați și să devenim noul soi de om nou, mai nou decât de-acum vechiul om nou; să nu ne  lăsăm strămutați într-un ultraumanoid fără om, din care esența umană s-a dus; să nu acceptăm viețuirea într-o epocă nouă, în care copiii se nasc deja triști și apatici și apoi li se pare normal să fie ”altfel”, să nu-și mai (re)cunoască familia, strămoșii (nici nu prea mai au cum, cărțile sunt măsluite, internetul le rescrie continuu și conjunctural), credința (care, li se spune, poate fi un talmeș-balmeș ecumenist), să nu le mai pese de nimic altceva decât de propria ființă, ademenită în mereu fascinanta libertate gen Matrix.

Da, așa stau lucurile, indiferent de ceea ce aș vrea eu. Oi multe. Și turmă prea mica.

Și noi? Ce-am făcut cu bucla de aer curat, dintre două despotice vremuri? Dintre comunismul cu față umană și cel fără chip, călare pe calul cel galben? Cu și în această paranteză pe care eu și generația mea am trăit-o nu pentru că ni s-ar fi dat neapărat o asemenea generoasă șansă, ci pentru că de ea au avut nevoie păpușarii planetei, tocmai pentru a ne lua acum înapoi, cu brutalitate, cu un cinism fără margini, iluzia construită în noi, proștii, cu 35 de ani înainte?

Sau poate că am trăit paranteza pentru că, și în înfruntarea dintre rău și mai rău, ca în orice asemenea crâncenă încordare, fiecare adversar trebuie să-și mai tragă și sufletul?

Și totuși eu, generația mea, cea de-acuma (mult) prea matură, avem de ales. Doar că e ca la Radio Erevan, nu-i așa? Să aleg între paharul pe jumătate plin sau pe cel care este deja pe jumate golit?

Aleg să văd partea cea plină a paharului gol: măcar noi am trăit paranteza dintre două regimuri totalitare, unul mai hotărât decât celălalt să ne transforme à jamais în noii oameni mai noi, dar capabili să acceptăm, la modul firesc, aidoma bunicilor noștri, că trebuie să încăpem, stâlcindu-ne trupul și, mai ales, visurile, fără nici o crâhnire, în spațiul tot mai îngust dintre două pseudolibertăți ale omului. Ale omului cel vechi, cel lăsat de Dumnezeu, dar pentru care nu mai e programat să rămână nici un spațiu liber în lume.

Ale omului vechi care nu a avut și nu are, în niciuna dintre aceste paradigme** în care am fost – și acum iar suntem împinși, tot mai agresiv, să pătrundem – decât iluzia libertății reale.

Asta dacă nu cumva, dincolo de ciclicitatea în care suntem momiți să cădem, orbiți de atâta falsă iluminare, înlăuntrul sufletului nostru atavic, cel păstrat în opinci, omul cel vechi nu e deja atât de liber încât preudolibertățile din afara lui, poleite sau nu, nici măcar nu mai au importanță, și el, omul cu-adevărat vechi, își ascunde, de-acuma, propria lui paranteză – cum erau ascunse, pe vremuri, romanele interzise, nescrise, dar bine pitite-n sertare, în așteptarea luminii.

1. Deși, dacă mă gândesc foarte bine, oare câte romane reale, dintre cele ticluite pe-ascuns în vremea de aur, să fi rupt sertarele, în pauza asta de parțial-libertate din noua (aproape) jumătate de secol în care iar am fost puși să sperăm, la foc mic și mocnit ?…

__________

* George Lesnea – poet român, autorul poeziei Partidu-l e-n toate…;  a scris ode pentru Carol al II-lea al României, pentru Ion Antonescu, căruia i-a fost sergent pe front, pentru industriașul Nicolae Malaxa, dar și pentru Partidul Comunist Român și pentru Nicolae Ceaușescu (wikipedia.org)

** Paradigmă s. f. 1. (la Platon) lumea ideilor, prototip al lumii sensibile în care trăim. ◊ principiu care distinge legăturile și opozițiile fundamentale între câteva noțiuni dominante cu funcție de comandă și control al gândirii. ◊ caz exemplar, model, prototip, situație ideală.