Jurnalul unui om de rând. Să nu (ne) uiți, Lazăre!

Acum, or să vină Floriile. Mă gândesc deja la sărbătoarea Învierii, despre asta e Paștele, despre cu viața pre moarte călcând. E 10 seara, e liniște.

Pe urmă, am primit un telefon:

• Ce să facă, a fost întrebarea, să deschidă sau nu sacul?
• N-am înțeles întrebarea – am spus, ca să am timp să-mi așez, în matca lor, cuvintele. Și furia.

E 10 seara, de obicei nu dau consultații la ore de-astea, doar că telefonul sunase nesfârșit. Dar furia mea nu vine de la asta.

– Li s-a spus că nu au voie să deschidă sacul, în nici un chip nu au voie.

Și eu, cum să răspund? Omul din mine era gata să zică da, să strige să-l deschidă. Cum să nu-l deschidă? Deschideți-l, oameni buni!

Dar avocatul din mintea mea tocmai ce-mi sugrumă cuvintele înainte ca ele să se risipească în fața aparatului, ba nu, să fie acaparate de cutia asta micuță, indispensabilă și extrem de periculoasă prin care eu și omul de la capătul firului comunicăm, în timp ce programe minuscule și performante reacționează la cuvintele programate să te scoată în afara legii. Să-i arunce, pe bieții oamenii, exact în afara ei.

Sigur, eu nu pot să le spun oamenilor să încalce legea. Iar legea de azi zice că oamenii morți în mult trâmbițata pandemie trebuie să fie așezați în saci și sacii nu pot fi deschiși.

Și totuși, de ce nu pot fi deschiși, îmi zic, încercând să-mi amintesc unde scrie exact asta?

Eu nu contest legea, o respect, altfel ce meserie aș mai putea face? dar chiar nu-mi amintesc unde scrie exact că sacul nu poate fi deschis, măcar pentru identificare? Nu scrie. Arafat, Comandantul acțiunii, a uitat amănuntul ăsta.

Dar nu mai contează, singura prioritate sunt sacii negrii, închiși cu fermoar, restul sunt amănunte fără relevanță pentru oficialii care vor să ne salveze cu orice preț de la covideală și gogorița morții.

• Au venit jandarmii și au lăsat sacul în casă, acolo, pe masa mare, dar oamenii nici nu știu dacă înăuntru e sau nu fata lor. Acum s-au așezat la ușă, e toată curtea plină de jandarmi…

Parcă și văd curtea micuță a oamenilor ălora, dintr-un sat altminterea uitat de soartă, de acolo, de unde se așează harta în cui.

• De ce e curtea plină de jandarmi? întreb.
• Cum de ce, ca să nu iasă familia din casă, se consideră că sunt contaminați toți… Și să nu vină lumea din sat…

Nici nu știu cum să întreb, sunt contaminați pentru că au primit sacul, sacul a făcut asta, sau se crede că erau dinainte?

Îl ascult pe interlocutorul meu și mă gândesc cât de penibilă este povestea sacului pe care nu ai voie să-l deschizi, dar pe care îl poți ține pe masa din sufragerie, cu acordul jandarmilor care, într-un moment de falsă compasiune, au hotărât să lase familia să-și ia rămas bun. Prin sac, desigur. Nu un rămas bun de ici, de colo, ci unul pentru o viață. Și-o moarte.

Dar sacul are fermoar, virușii ăia oare or știi să stea cuminți dincoace de fermoar, acolo unde i-au rânduit oficialii? Sau vor ieși din sac, se vor prelinge afară, spre cei care privesc neputincioși și frânți de durere, sacul?

Și cum ar putea un sac de plastic să izoleze un virus, dacă virusul ar exista în mod real? Și de ce oamenii nu au voie să pună sacul ăla într-un coșciug, cum e creștinește, ci trebuie să-l lase să fie îngropat așa, ca pe un nimic?

• Și înmormântarea? întreb.
• Nu se pot duce la înmormântare, e mâine, devreme, vor veni, pe la 7 dimineața jandarmii și vor lua sacul, apoi îl vor lăsa la cimitir și restul e treaba preotului. Nici satul nu poate veni.

Ascult și am sentimentul că mă scufund într-un film al absurdului. Mai știți cum e să simți că te prăbușești în gol? Și nici nu pot să cred că mila i-a mânat pe jandarmi să aducă sacul acasă, cu fetița aceea de numai 11 ani aruncată înăuntru. Mai degrabă un cinism incalificabil, frate cu cruzimea, de vreme ce ești lăsat să poți plânge un trup de care te desparte o folie subțire și neagră, dar nu poți știi nici de ce ai ajuns să-l plângi, nici pe cine plângi. Sigur, e omenește să plângi pe oricine s-ar afla acolo, înveșmântat în ciudatul giulgiu impus, dar …

• Deci, ce ziceți, doamna avocat, vă întreabă oamenii, să deschidă sacul? Măcar să mai vadă o dată fata, să se sature de ea…și nici nu se poate să o îmbrace în mireasă, așa cum e obiceiul pentru fetele tinere care mor… să o vadă mireasă măcar așa… Mama vă roagă să-i spuneți.

Legea asta lumească și conjuncturală e de r…t. Iar eu sunt om.

• Eu nu pot să le spun ce să facă, am zis. Nimeni nu poate să le spună ce să facă, în fața durerii lor. Știu doar ce aș face eu, dacă, Doamne ferește, aș fi în locul mamei: mi-aș strânge fata în brațe.

Am închis telefonul. Cutia aceea parșivă și indispensabilă.

Ce-aș fi putut face mai mult? Pot?

Urmează sâmbăta lui Lazăr, 24 aprilie 2021. ”Lazăr cel înviat din morți a patra zi”, simbolul învierii de obște. Adică al învierii noastre, a tuturor, la judecată finală.

Îmi sun prietenii, mireni sau preoți: unii zic da. Nu toți, le e frică. Nu te poți pune în fața curentului. Iar curentul are, acum, forma unui sac negru.

Câțiva ne gândim însă așa, că ne putem ruga și îi putem pomeni pe semenii noștri, cei îngropați în saci de plastic, goi, neîmpărtășiți, cei care au murit fără lumânare, fără a li se putea citi, potrivit obiceiurilor sfinte ortodoxe, stâpii sau dezlegările, cei care, din dispoziția vremelnicilor zilei, au fost duși pe ultimul drum ca niște obiecte fără însemnătate, lăsați singuri sau aproape singuri, pe marginea gropii, într-o stupidă și de neînțeles formă de clandestineitate, cei pentru care nimeni nu a pregătit și împărțit coliva de grâu, acest simbol al învierii trupurilor la învierea de obște…

Cei peste 26.000 de români declarați oficial ”morți covid” și trecuți la cele veșnice între martie 2020 – aprilie 2021, fiecare după numele lui, sunt morții noștri, ai acestui neam.

Așa sunt și toți ceilați, până la ultimul, toți cei din întreaga perioadă înveșmântată în giulgiul fals-pandemic,!

Unii preoți citesc pomelnicul pe care scrie ”26.000 de mii de suflete îngropate fără rânduială…” alții sar fraza asta, zic așa, doar pentru morți… E bine și-așa.

Sâmbăta lui Lazăr e ultima zi de pomenire a morților, din postul Paștelui.

Îmi sun prietenii: putem face o colivă sau să dăm un pomelnic, la slujbele de pomenire a morților pe care toate bisericile ortodoxe din țară le țin și sâmbăta asta, în ajun de Florii. Putem cere iertare nu numai pentru cei plecați la cele veșnice din familiile noastre, ci și – chiar dacă nu le știm noi numele  –  pentru acești 26.000 de români, declarați toți că ar fi fost răpuși de pandemie. Poate n-or fi fost toți creștini, dar moartea e una și Dumnezeul nostru este iubire.

Putem face asta, doar știm că ”Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu, în mijlocul lor”.*

Mă gândesc că există o legătură specifică nouă, românilor de neam, nu veneticilor, mai puternică decât orice stavilă declarată legală, dar absolut imorală.

O solidaritate care ne așează dincolo de timp și de timpuri, care ne curață trecutul recent, ca popor, care ne umanizează și care, cred eu, ne mai întoarce, pe fiecare dintre noi, cei vii, măcar cu un mic pas, către esența noastră divină!

Așa a fost în 2021. Și după. Și după.

26.000 de suflete, atârnând, chiar dacă ignorăm asta, de sufletele noastre.

Dar și anul acesta – e drept, cu 20 de zile mai devreme decât în 2021 – e Sâmbăta lui Lazar.

Să nu uiți, Darie.

PS: Nici că România tocmai ce a pierdut procesul cu Pfizer și are de plătit (și de preluat?) vreo 29 de milioane de doze de licoare magică, cele cumpărate în mai 2021; asta știm. Nu știm cum mai stau, însă, guvernanții noștri, cu sacii.

_______

* Matei, cap.18.20