Kaliningrad: Coaja de banană pe care se poate aluneca în războiul total?!

Când Lituania a fost să intre în NATO i s-a cerut să își ia angajamentul de a nu obstrucționa tranzitul între Rusia și enclava Kaliningrad.
Aceasta reprezintă un teritoriu cuprins între Lituania, Polonia și Marea Baltică, asupra căruia se exercită suveranitatea rusă, în virtutea calității Rusiei de succesor al URSS, dar și de continuator al foste RSS Ruse.

Capitala regiunii Kaliningrad este orașul cu același nume care altădată se numea Koenigsberg (locul de naștere, dar și de veșnică odihnă al lui Immanuel Kant) și era centrul administrativ al Prusiei orientale.

Pentru a face legătura între Germania și Prusia Orientală, Hitler a cerut imperativ Poloniei să permită traversarea „coridorului Dantzig”, teritoriu polonez care le separa, cu o autostradă construită pe piloni, dar guvernul de la Varșovia a refuzat, temându-se că aceasta ar fi fost o amenințare la adresa suveranității sale. Unii istorici susțin că blocarea tranzitului german și subsecventul litigiu al „coridorului” a fost mărul discordiei care a determinat invazia Poloniei de către armata germană în septembrie 1939, precedată de încheierea tratatului de neagresiune germano-rus (cunoscut ca Pactul Ribbentrop-Molotov) și urmată de izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial.

La 2 august 1945, ceea ce avea să devină oblastul (regiunea) Kaliningrad, respectiv nordul Prusiei Orientale, intra în componența URSS, victorioasă, alături de aliații occidentali, în războiul cu Germania hitleristă. (De când lumea, cei care pierd războaie, de regulă, pierd și teritorii.) Inițial a existat intenția ca acest teritoriu să fie dăruit Lituaniei sovietice (cam tot așa cum Bucovina de nord, Donbasul și Crimeea aveau să fie dăruite Ucrainei sovietice), dar, în cele din urmă, în 1946, s-a decis includerea sa în componența Federației Ruse (mai exact Republica Sovietică Federativă Rusă).

La destrămarea URSS, puterile euro-atlantice, printre alte angajamente luate față de Rusia post-sovietică, și l-au asumat și pe acela de a recunoaște și respecta drepturile suverane ale Rusiei asupra Kaliningradului (regiune și oraș). Subiectul a fost sensibil mai cu seamă în două momente: autodeterminarea Lituaniei, al cărui teritoriu urma să separe Rusia de oblastul baltic, și reunificarea germană, care trebuia să excludă teritoriile Prusiei Orientale (o parte aflate astăzi în Polonia).

Iată, însă, că acum, fără preaviz, Lituania interzice tranzitul mijloacelor de transport ruse care trebuie să alimenteze Kaliningradul cu aproape tot ceea ce este necesar vieții, invocând situația creată de războiul ruso-ucrainean și sancțiunile economice adoptate împotriva Rusiei de UE și statele NATO. Aceasta cu atât mai mult cu cât printre mărfurile tranzitate se află și unele a căror comercializare, în indiferent ce forme, este interzisă, în virtutea respectivelor sancțiuni.

Este evident că blocada astfel instituită de guvernul lituanian merge pe linia acuzelor îndreptate împotriva Rusiei referitor la blocarea exportului de produse alimentare din porturile ucrainene de la Marea Neagră. Moscovei i se reproșează că, în războiul său cu Ucraina, vrea să folosească „foamea” ca „armă cu rază lungă de acțiune”, capabilă să lovească ținte terțe și să determine comunitatea internațională la abandonarea sprijinului pentru Kiev, împingându-l pe acesta către încheierea unui acord de pace cu cedare de teritorii.

La Vilnius unii cred că pot răspunde cu aceeași monedă. Mai mult ca sigur că același lucru îl cred și „șoimii războiului” de la Varșovia, Londra și Washington.
Se ajunge astfel la o situație care seamănă enorm cu blocada Berlinului, instituită de sovietici între 24 iunie 1948 și 11 mai 1949. Atunci URSS a interzis traficul terestru (feroviar și rutier) către Berlinul de vest, declanșând una dintre cele mai mari crize (în primul rând cu caracter umanitar, dar, decurgând de aici, și politico-militar) ale Războiului rece. SUA, Marea Britanie și Franța au organizat atunci un pod aerian care a permis trimiterea de ajutoare suficiente pentru a asigura supraviețuirea berlinezilor izolați.

O alternativă ar fi fost forțarea căilor terestre care traversau Republica Democrată Germană (Germania de est sovietizată), dar asta ar fi însemnat intrarea inevitabilă în ciocniri cu forțele armate sovietice și est-germane staționate acolo, declanșând războiul direct între cele două superputeri deținătoare de armament nuclear. Prin aer ciocnirile ar fi putut avea loc numai dacă artileria antiaeriană ar fi deschis focul sau dacă aviația sovietică ar fi atacat. Atunci, însă, răspunderea primei lovituri ar fi fost a sovieticilor și, după cum s-a și dovedit, aceștia nu voiau să se ajungă până la o confruntare armată propriu-zisă.

În cele din urmă, blocada a fost ridicată, dovedindu-se ineficientă, chiar dacă foarte iritantă. Această iritare, odată acumulată dincolo de anumite limite, ar fi putut duce la o nevroză cu riscul unei simple erori care să facă omenirea a „aluneca”, fără să vrea și fără să își dea seama, într-un marasm nuclear; tot așa cum lumea „alunecase” în tragedia fără sfârșit a Primului Război Mondial.

Iată că istoria pare a se repeta. Blocada instituită de Lituania încalcă atât angajamentele acesteia față de NATO (de aliați), cât și obligațiile respectării dreptului internațional. Dacă Lituania ar fi fost în război cu Rusia, ar fi fost, poate, altceva. Nu este, însă, cazul. Dimpotrivă, Secretarul General NATO, făcându-se desigur ecou cel puțin al „porumbeilor păcii” (înarmate) de la Washington, a declarat că alianța nord-atlantică nu este în război cu Rusia, nu intenționează să intre într-un asemenea război și nu dorește ca războiul din Ucraina să depășească frontierele acestei țări. Mai clar decât atât nu se poate.

Este evident că nu toți aliații împărtășesc această opinie. Pentru premierul britanic Boris Johnson un război în toată regula cu Rusia este vital ca să scape de răspunderea pentru a-și fi dus țara, prin minciuni și politici iresponsabile, în pragul dezmembrării. Cel puțin pentru el, unitatea Regatului Unit depinde de izbucnirea unui mare incendiu mondial din care să iasă victorios, cu pretenții de recompensă, ca unul care, pompier-piroman, a ținut tulumba americană.

La rândul său, guvernul polonez se pare că vede într-un război deschis al NATO cu Rusia, pe care este convins că cea dintâi nu îl va pierde, chiar dacă nu l-ar putea câștiga, dar care va epuiza vigoarea celei din urmă, ocazia de a se consacra ca (super) putere regională în Europa de nord, centrală și de est, printre principalii actori euro-atlantici.

Iată motivul pentru care aceste state, a căror înrâurire asupra politicii lituaniene, alături de SUA, este majoră, au decis să submineze demersurile trioului franco-germano-italian orientate către o pace negociată ruso-ucraineană cât mai rapidă, obținută la „prețul pieței” (adică prețul impus de raportul de putere dintre părțile interesate și de dinamica intereselor lor strategice). De bine ce domnii Macron, Scholz și Draghi au deschis fereastra către o soluționare a crizei ucrainene, chiar dacă nu au scos chiar și capul pe ea, Lituania, fără îndoială încurajată în acest sens, încinge focul și instituie o blocadă care ne face să contăm din nou pe auto-reținerea Rusiei, dacă pe înțelepciunea și solidaritatea aliaților nu se poate conta.

Nu știu dacă Rusia are capacitatea să realizeze un pod aerian, precum SUA în timpul blocadei Berlinului. I-ar fi, poate, mai ușor să trimită ajutoare pe mare. Rămâne de văzut dacă va alege deschiderea unui front nordic, în termeni militari, pe lângă cel sudic, din Ucraina și Marea Neagră, forțând trecerea prin Lituania pe căi terestre. Este posibil ca strategii care au avut ideea blocadei să creadă că ajută Ucraina, provocând Rusia să se angajeze pe un al doilea front.

Întrebarea este dacă o asemenea escaladare ne apropie de pace sau de un război mondial clasic (evident cu implicarea arsenalelor nucleare). Să sperăm că nu vom avea ocazia să o aflăm și că drumul spre pace va urma alte trasee.

Un lucru este cert. Dacă Rusia își va face drum către Kaliningrad cu arma în mână, măcar pentru a arăta că nu permite ca „puteri răzgâiate” de mâna a treia să îi dea cu tifla, NATO nu va ridica un deget în apărarea Lituaniei. Cu certitudine, se va spune că Rusia nu a atacat o țară membră a NATO, ci a răspuns unei provocări constând în încălcarea dreptului său de tranzit, cu afectarea exercițiului suveranității sale asupra întregului său teritoriu.

De altfel, era de mult știut că NATO nu va aplica niciodată articolul 5 al Tratatului de la Washington în cazul țărilor baltice. Discursul public, este una, iar acțiunea politică (și militară) este alta. Nici NATO nu se sustrage practicii de a spune una și a… fuma alta.

Chiar și așa, însă, chiar dacă blocada Kaliningradului nu va fi coaja de banană pe care omenirea să alunece într-un război de nedorit, ea va avea un efect negativ asupra NATO reducând și credibilitatea sa și aplicabilitatea strategiilor sale vizând gestionarea sfidărilor geostrategice actuale, într-un moment în care pacea americană este pusă în discuție. Iar asta îi afectează pe toți aliații. Și pe cei lucizi și pe cei cărora le-ar sta mai bine în cămașă de forță.
Așa cum am mai spus-o, în politică se întâmplă ca la șah: dacă nu ești atent și mai ales te iei după sfaturile chibiților, când ți-e lumea mai dragă te dă peste cap… nebunul.