L-am avut ca idol pe Camil Petrescu, dar, după o anumită vîrstă, nu l-am mai suportat

Ştiu că piesele de teatru şi filmele trebuiau să treacă de o comisie de vizionare de la Consiliul Culturii, comisie din care făceaţi parte şi dumneavoastră.

Eram chemat la toate aceste comisii, pentru că eram singurul om capabil, ca, printr-un discurs în care-l invocam pe Ceauşescu, să salvez o piesă de teatru sau un film. De exemplu, eu am fost unul dintre cei care au salvat „Pas în doi“ al lui Piţa. Luam cuvîntul şi începeam: „Cum spunea tovarăşul Nicolae Ceauşescu…“. Pentru că în Ceauşescu găseai întotdeauna un citat care să-ţi folosească. Dacă iei stenograma discuţiei, o să crezi că eram tîmpit, dădeam citate, dar o făceam pentru ca aceia care erau complici cu mine să aibă argumente în cazul în care s-ar fi iscat scandal.

Regizorii aveau tendinţa ca, într-o piesă extraordinară, precum „Regele Lear“ sau „Unchiul Vania“, să bage cîte o „şopîrlă“, care ducea la interzicerea spectacolului. Îi rugam să scoată chestiile respective, ca să putem salva spectacolul. Sigur că unul sau altul poate să vină acum să spună că eu îi puneam să facă concesii, dar adevărul este altul.

Important era să apară o carte mare, un film bun, o piesă de teatru extraordinară! Nu puteam să ne transformăm toţi în dizidenţi şi să nu mai apară nici o carte! De exemplu, cartea mea despre istoria literaturii n-a putut să treacă din cauza referatului făcut de un scriitor în care eram făcut ţărănist şi anticomunist. Am discutat cu Ion Traian Ştefănescu la ce oameni să apelăm ca să facă nişte referate favorabile, astfel încît cartea mea, care zăcea de vreo doi ani pe biroul lui Valeriu Râpeanu, să poată trece.

Vreau să vă spun că aceia care erau cei mai înverşunaţi împotriva scriitorilor erau înşişi scriitorii. La partid erau oameni mult mai de treabă, oameni interesaţi în apariţia unor cărţi bune, chiar complexaţi de asta, dar le era teamă ca nu cumva cartea cu publicarea căreia au fost de acord să fie etichetată ca anticomunistă în „Săptămîna“ lui Eugen Barbu. Şi atunci îşi luau tot felul de măsuri de precauţie. Mă chemau şi pe mine să mai ţin cîte un discurs. Culmea! Acum, ei sînt făcuţi comunişti! Însă cei care se denunțau între ei erau scriitorii şi oamenii de artă. Ei se duceau la partid cu pîra, din ciudă faţă de confraţii lor. Cei de la partid erau convinşi că era o aberaţie să nu apară o anumită carte, dar erau ţinuţi în şah de bătăliile dintre grupările literare. Şi gruparea lui Manolescu, şi cea a lui Barbu foloseau aceleaşi mijloace, iar mijlocul de etichetare anticomunistă era la mare preţ. Ca să te scoată din joc, nu spuneau că ai scris o carte proastă, ci că ai scris o carte anticomunistă. Cum îţi puteai elimina un adversar? Simplu, făcînd să nu-i apară cartea. Şi atunci, mergeai la partid şi spuneai că manuscrisul cărţii care se află la ei e anticomunist. În final, adversarul tău avea o carte mai puţin…

Se foloseau de partid pentru interese personale, pentru reglări de conturi şi răfuieli?

Bineînţeles! Etichetările „anticomunist“ şi „anticeauşist“ erau folosite ca mijloace de bătălie literară.

Înţeleg că eraţi chemat să participaţi la vizionările pieselor de teatru şi filmelor, pentru că aveau nevoie de dumneavoastră, ca de un om capabil să facă anumite conexiuni să salveze ceea ce se putea salva dintr-o piesă de teatru sau un film. De-a lungul timpului, v-aţi schimbat… Vă reamintesc că, în perioada în care eraţi asistent universitar, refuzaţi să daţi citate din Ceauşescu.

Eu l-am avut ca idol pe Camil Petrescu, dar, după o anumită vîrstă, nu l-am mai suportat. Cînd eram tînăr, radicalismul personajelor sale mă fascina. După ce am început însă să mă maturizez, mi-am dat seama că, de fapt, personajele sale sînt nişte fanatici, nişte talibani, nişte terorişti. Nu-l mai suport, pentru că mi-am dat seama că personajele sale nu înţeleg că viaţa e complexă, că presupune compromisuri şi în dragoste, şi în profesie. Radicalismul îl ai cînd eşti tînăr. Acum, aş face o montare în care Gelu Ladima ar fi un taliban. Ăla nu e om! Cel care îşi sacrifică iubita şi viaţa de dragul unei idei e un om ultrapericulos. Nici o montare n-a avut curajul să facă din Ladima al lui Camil Petrescu, un personaj pe care eu l-am iubit în tinereţe, un tip odios. Toată lumea a văzut în el un personaj pozitiv. Cînd eram student, eram şi eu fascinat de aceşti oameni care nu suportau nici măcar ca iubita lor să-şi arunce o privire peste masă la un altul. Cu vîrsta, am înţeles că uneori mai accepţi să te mai şi înşele.

(Din cartea ”Dialog cu Ion Cristoiu”, semnată de Cecilia Caragea, Editura Dacia)