La  Bughea de Jos, alaltăieri…

S-a înserat pe îndelete, sfios, aici, la Bughea de Jos, unde am revenit după niscaiva ani… Luna, aproape  întreagă, își ferește  obrazul luminos de fumul ce se ridică păgân la cer… Stelele clipocesc  în văzduhul larg  cât un găvan necuprins și tac asurzitor… Trosnesc  lemnele de fag  și brad de se aude dincolo de linia orizontului… Din focul aprins sar scântei, să alunge noaptea ivită deodată peste plaiul muscelean… Am înconjurat pălălaia dogoritoare și ne ascultăm  foșnetele lăuntrice, grijulii  să nu le transformăm în scrum… E atâta  melancolie în aerul întomnat  al pădurii încât mă  rog la Cel de Sus să  amâne o veșnicie dimineața ce va să vie… Îl implor să ne țină astfel, strânși  unul lângă altul,  în jurul limbilor roșietice căpiate  să danseze lasciv la o margine de paradis subcarpatic… Oho, și neatinși de timpul neputinței,  de colții mortali ai sâzaniei… Și ne trezim cântând, un fel de binecuvântare adusă zeilor ce ne-au adunat laolaltă  în lumea asta tot mai dezbinată  și învrăjbită, și pocită… Redevenim, deodată, studenții de altădată, inocenți și ocoliți de griji, de spaime, de  depresii, pfu, ce miracol ! „Nu vreau să fie niciodată mâine, ci doar azi, îmi ajunge atât, nu-mi doresc altceva !” strig în gura mare  stârnind  câinii vecinilor… „Tataie, ce tot vorbești  acolo ? Eu aștept ziua de mâine, ca să cresc, dă-i  voie timpului să zburde, nu-l păstra numai pentru tine și  prietenii  tăi !” mă ia la rost Tudor… Ori mi s-a părut, Dumnezeu știe, că vraja s-a risipit brusc… Mi-am mângâiat pe creștet nepoțelul și i-am cerut iertare , cum să-i leg fedeleș viitorul de piciorul strâmb al prezentului, cum ?  Of, ce rușine m-a năpădit, noroc că focul strălucea orbitor și   inundase întunericul…

Plec din Bughea de Jos  ars pe dinăuntru de o  fericire la care  nădăjduiam dintotdeauna, dar întâlnită abia acum… Undeva, în depărtare, Râpa Șoimului mă cheamă  întruna, ademenitor… Să zbor într-acolo, să nu zbor? Șovăiesc, nu mă mai încred în aripile mele ca odinioară… Deocamdată, „lăsați-mă să fiu pe scări”[1] !

                                                    *

Poteca bătătorită peste coama dealului tot urcă prin desișul codrului. „Tataie, stau eu în mijlocul vostru, că sunt cel mai mic !” îmi zice Tudor. Nu știu cum,  dar a căpătat  o frică teribilă de „Mormăilă”. „Dacă apare ursul, să te mănânce pe tine, că ești bătrân, nu pe mine, că n-am trăit decât șapte ani!” îmi explică  prichindelul  și înclin aprobator din cap. Povârnișul  ne sleiește de energie, așa că ne oprim și ne rășchirăm pe iarbă într-un luminiș cu deschidere spre nesfârșire. Dacă  întind mâna, pot să fur tot infinitul de deasupra, dar ezit, îl las și pentru cei ce vor poposi după noi în ținutul acesta de-o splendoare picturală nepereche.

[1] Adrian Păunescu, Un om pe niște scări