Cineva, foarte drag mie, m-a supus unei neașteptate provocări. Mi-a scris: „Sper ca mâine să citim un articol al tău dedicat zilei României. Unul care să meargă la sufletul românilor.”
Tocmai eu, care am oroare de festivități și nu-mi sărbătoresc nici măcar ziua de naștere?! Am reacționat cât se poate de prompt: „Sigur n-am s-o fac. Ce-aș mai putea spune frumos despre o țară în care se petrec atâtea lucruri triste și neplăcute, în care respectul față de popor și semeni se reduce pe zi ce trece, în care nu pare să-i mai pese nimănui de sănătate și boală, de educație și bun-simț…”
Cărei Românii ar trebui să mă adresez? României care m-a alungat, în 1989, pe mine și familia, obligându-ne s-o luăm de la capăt în mijlocul unor străini care nu ne voiau printre ei? României în care ne-am îngropat copilăria și o bună parte din anii tinereții, lăsându-ne în urmă familia, prietenii, profesiile, o jumătate de viață, fără să știm dacă ne vom mai putea construi de la capăt cealaltă jumătate?
României pe care, la cinci ani după evadare și revoluție, am (re)găsit-o aceeași și în același timp cu totul alta? O Românie care nici ea nu ne-a mai recunoscut, în care am scotocit ani de-a rândul în fiecare vacanță după rădăcinile lăsate pe loc, fără să știm ce am putea face cu ele. Nici nu dădeau să se prindă din nou, nici nu promiteau că se vor lăsa strămutate altundeva. Astfel că am plutit câteva decenii între două lumi, ai nimănui, fără să avem o patrie a noastră, căreia să-i putem spune La mulți ani! o dată pe an.
Și-atunci, eu pentru ce mai scriu articole? Pentru cine? Și dintr-odată mi-au apărut în minte și în fața ochilor alte imagini. Imagini cu acea Românie care, atunci, la plecare, mi-au îngreunat despărțirea și care acum, treizeci de ani mai târziu, exercită, din nou, o forță de atracție. România aceea înseamnă satul natal, cu oamenii care umpleau ulițele sfădindu-se și sfătuindu-se; sunt oamenii simpli cu bunul lor simț strămoșesc și cu respectul și afecțiunea neclintită față de natură; sunt prietenii buni pe care i-am regăsit sau pe care mi i-am făcut pe parcurs și care, ca și mine, nu și-au pierdut încrederea că eforturile lor vor alunga cândva întunericul în care mulți sunt ținuți fără voia lor, aducându-le înapoi măcar o frântură din demnitatea pierdută. Nu alături de astfel de oameni și pentru astfel de oameni scriu pe acest blog?
România copiilor fără copilărie. De câte ori nu ne-am manifestat cu toții îngrijorarea pentru viitorul copiilor… Mulți chiar regretă „egoismul” de a-i fi adus pe lume într-o lume în care aproape totul pare să conspire pentru a le împiedica fericirea. Și-atunci, bunicii și părinții noștri intervin cu un împăciuitor: „Dacă și noi am fi gândit așa, niciunul dintre voi n-ar fi astăzi pe lume.” Și, dintr-odată, ne amintim de vremuri mult mai grele, de conflagrații mondiale, de sărăcie, boli și multe nedreptăți. Și iarăși licăre speranța în pepiniera pe care o putem îngriji și învăța să fie altfel.
România înseamnă copiii care speră să-și vadă părinții întorși de la muncă din străinătate; înseamnă familii dezbinate fără voie și oameni presărați peste tot prin lume în căutarea unui trai mai bun purtând în suflet acel Acasă, de care nu se pot dezlipi; înseamnă bătrânii care își așteaptă, resemnați, soarta pe la porți; înseamnă dorul de ce-a fost și de ce-ar putea fi.
Acelei Românii, din suflet: La mulți ani!
atunci cind iti identifici Neamul in suflet,
nu ca ai tu suflet, iata!, e minunatia,
ci ca i-ai descoperit si Neamului….esenta, e Bucuria!
–
exista un taram unde noi toti, ai neamului, zambim! zambind spre dincolo de timp si spatiu!
aici vom fi impreuna vesnic!
🙂
–
La multi ani!
🙂
Îmi place, ati scris cu mintea si cu sufletul.
Subscriu:
„Acelei Românii, din suflet: La mulți ani!”
Am postat textul dv. pe FB, grup privat – medici generalisti români în Franta.
Foarte multe like-uri… si înca se aduna!
Felicitari!
Mulțumesc mult pentru susținere!
M-au impresionat foarte plăcut atât gestul frumos, cât și veștile despre rezonanță.
O zi frumoasă!
Cu stimă.