La noi lipsa onoarei e considerată îndrăzneală politică

Momente și evenimente comentate de mine. Nu de puține ori am folosit în comentariile dedicate Prezentului lecțiile predate de Trecut. Un exemplu îl găsim în textul public în Adevărul din 22 septembrie 2014 sub titlul Cum a redus tînăra generație programul de eticizare a politicii asumat de Corneliu Zelea Codreanu.

Mi-am propus să republic pe ziarul meu online, cristoiublog.ro, amintirile apărute în 1993 sub titlul „Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan”, dialog realizat de Constantin Iftime pentru editura Contraria. Ca să vadă lumina internetului, amintirile mele din 1993 – însoțite de amintiri deșteptate acum, în 2014 – trebuiau bătute la calculator. Înainte de a-i da dactilografei mele (singura din țară care-mi puchinește scrisul de mînă), arunc o privire asupra cîtorva pagini, luate la întîmplare.

La pagina 134, îmi sare în ochi titlul: „La noi lipsa onoarei este considerată îndrăzneală politică”.

Ia te uită! îmi spun – remarcînd a nu știu cîta oară existența unor permanențe ale gîndirii mele – și-n 1993, cu două decenii în urmă, îmi puneam problema Onoarei în politica românească. Zic așa deoarece problema onoarei e una dintre obsesiile mele din ultimul timp, alimentată și de cercetarea destinului lui Corneliu Zelea Codreanu.

Mai mult între patru ochi, decît în public (a pronunța azi numele complet al Căpitanului, fără a te strîmba disociativ, riscă să-ți aducă pe cap condamnarea ca fascist!) am zis cui a vrut să mă asculte că influența lui C.Z. Codreanu asupra tinerei generații și-au avut temeiul nu în antisemitism (la acest capitol A.C. Cuza îl întrecea net), ci în promovarea spectaculoasă a noțiunii de Onoare.

Garda de fier și-a sporit capitalul electoral după eșecul Guvernării țărăniste. Puțină lume știe că PNȚ venise la Putere printr-o veritabilă Revoluție a urnelor, după ce Guvernarea liberală, excelentă în plan economico-administrativ, sfidase simțul popular al Dreptății. Țărăniștii duseseră împotriva lui Ionel Brătianu o campanie de acuzații morale făgăduind o Guvernare care să sece mlaștina morală a politicianismului liberal.

La scurt timp, electoratul, electoratul tînăr îndeosebi, și-a dat seama că partidul lui Iuliu Maniu repeta toate abuzurile de care fusese acuzat PNL: încălcarea libertăților cetățenești, tragerea electoratului pe sfoară, compromisurile inacceptabile.

Pe acest fond de incredibilă dezamăgire, programul C.Z. Codreanu de eticizare a politicii românești a atras și a sedus. Printre altele, tînăra generație era exasperată de absență Onoarei din viața și activitatea politicienilor. Ca și azi, aveau loc succesiv și în proporții de masă împăcări cu pupături băloase ale pînă mai ieri dușmanilor de moarte, nesimțirea de a nu demisiona cînd demnitarul este prins în flagrant de ciordeală, răzgîndirea după cîteva clipe, dar mai ales, lașitatea, dezgustătoarea lașitate românească. Generației care asista stupefiată la spectacolul păduchelniței morale românești, Căpitanul îi propunea reabilitarea Onoarei.

Onoarea însemnă să nu-ți ștergi obrazul de scuipatul dușmanului, ci să arzi și tu o palmă pe obrazul bucălat. Onoarea înseamnă să refuzi orice negustorie, inclusiv – dacă nu mai ales – cea cu pricopselile guvernamentale. Onoarea înseamnă să nu cazi în păcatul caragialean al Pupat Piața Independenței. Onoare însemna, dacă nu să te sinucizi, atunci măcar să demisionezi cînd opinia publică te prindea, demnitar fiind, cu ocaua mică.

Cu 20 de ani în urmă, în 1993, constat cu surprindere, răsfoind cartea-interviu, gîndeam cam aceleași lucruri:

„Ne-am întrebat mereu de ce a fost obligat Roman să demisioneze după ce au venit minerii. Trebuia să cadă un cap, să se mai relaxeze tensiunea socială. Dar politicienii nu demisionează, indiferent de dezastrul pe care urmează să-l aducă. De ce? Nu au o morală! În Occident, Pierre Beregovoy s-a sinucis, pentru că se gîndea că nu mai poate ieși pe stradă după ce a fost acuzat într-un ziar de corupție. Acolo, la nivelul conștiinșei, există această presiune a onoarei, a loialității. De ce există această presiune? Pentru că este un exercițiu, o experiență îndelungată. Individul are de mic acest orgoliu al onoarei. Care nu se naște, se formează.

Pe de altă parte, la noi, în comunism, nu se puneau astfel de probleme. Ba dimpotrivă. Era considerată o chestiune de gust, de îndrăzneală politică. E drept, suntem în Balcani. Aici ne-a caracterizat aceea formulă extraordinară a lui Raymond Poincaré … La sfîrșitul secolului al XIX-lea la noi a existat o mare afacere, afacerea Strussberg, în legătură cu o cale ferată. Se făcuse o mare escrocherie. Și Poincaré, viitorul președinte al Franței, fiind avocatul firmei escrocate, a spus aceea celebră expresie: «Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l`Orient, où tout est pris à légère». Așa este, la noi totul e luat în neserios, în glumă. Apare un scandal de corupție, lumea se inflamează, opinia publică explodează. Dar a doua zi începem să spunem: «Stai puțin, lucrurile nu sunt chiar așa, el e nevinovat. De fapt, e jocul adversarilor». Deci, nu există radicalitate. Așa – nu-i nimic, timpul trece. Ca în Caragiale”.

Nimic nou, așadar, în gîndirea mea. Mi se pare normal. Mai puțin normal mi se pare că, după 20 de ani, realitatea politică să fie neschimbată.