La Rătez, pe prispă

E cinci dimineața aici, la Rătez. Plouă mărunt și molcom, o stropeală binecuvântată peste „ținutul acesta imposibil de frumos.”[1] Stau pe prispă și tăifăsuiesc cu o tufă înflorită de „Mâna Maicii Domnului”. Cuvintele ei sunt parfumate și plutesc în aerul înmiresmat ca niște aripi de fluturi invizibili. Mi se plânge că oamenii s-au rărit și că-i lipsește mângâierea lor tandră. O ascult în vacarmul serafic al păsăretului trezit de cu zori. Mierlele, pițigoii, privighetorile și cucii s-au pornit să aprindă dimineața cu triluri melodioase care mai de care. Nu-i nicio revelație, „cântatul în cor creează un sentiment puternic de solidaritate”[2]…. Dar de unde or fi aflat un asemenea secret fundamental bietele făpturi ale Sfântului Francisc din Assisi? De ce oare nu l-om învăța și noi, că doar ni s-a vârât în cap că suntem ființe superioare? În loc să trăim laolaltă, am ales să ne izolăm și să ne distanțăm. Social, cică ! Să te crucești, nu alta și să arunci cu pietre în văzduhul populat de zei cinici. Stropii apoși s-au oprit dintr-odată și cerul s-a limpezit, desfăcut înspre munții neguroși în fășii violacee și roșietice. Fuioare subțiri de abur se ridică din iarba tocmai plânsă, ca la ceasul „Facerii lumii”. Timpul parcă a încremenit. O amintire proaspătă nu-mi dă pace deloc, mi-a alungat somnul, tihna. Ieri, hălăduiam pe Cheile Sohodolului și, la un moment dat, m-am oprit să mă dumic în peisajul de-o sălbatică splendoare. Am săltat ochii către versantul abrupt și am zărit o grotă săpată în stânca cenușie. La intrare străjuia o cruce mare de lemn, pe care scria „Nimic fără Dumnezeu”. Lângă cele două stinghii sfințite, o icoană uriașă, așa că am urcat pe scara săpată în piatră. M-a întâmpinat Nectarie, vindecătorul de cancer, adus în defileul gorjean de un credincios. I-am aprins lumânări și l-am implorat în gând să-i lecuiască pe toți pământenii mușcați de crunta boală. Destinul m-a împins la făcătorul de minuni retras în defileu, nu altcineva, n-a fost o întâmplare! „Mâna Maicii Domnului” mă aprobă, înclinându-și rămurelele încărcate de flori. Păsările și-au întețit concertul, iar ziua a început să crească vârtos, ca și ieri, ca și alaltăieri, ca-ntotdeauna. Îmi strâng bluza în jurul umerilor, „soarele strălucește pe un cer fără pată, însă aerul se simte rece pe obraz.”[3] N-am plecat încă de pe prispa din Rătez, unde mă rog la cucernicul Nectarie să-și pogoare puterea și asupra prietenului meu, Dumnezeu să ne ajute pe toți !


[1] Aldous Huxley, Călătoria unui sceptic în jurul lumii
[2] Ibidem
[3] Ibidem

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „La Rătez, pe prispă”