La șapte ceasuri trecute fix

                                    „Bătaia ceasului stârnește liliacul” din „Anno Domini”, L. Blaga

În 2012, zice cunoscătorul de secrete publice Google, pe când nu-l luase Gândul de ducă, Cristian Tudor Popescu a publicat un text intitulat „Ultima țigară”. Povestea penultimei țigări pare mai captivantă și mai provocatoare de critică și sinonime, țigară fumată la capul mortului; în cazul domnului Popescu, cel mai bun prieten.

Când a murit bunică-mea, de câte ori se trăgea la sorți, tot eu cădeam să stau cu mortul. La capelă. În curtea bisericii nu se fuma; casa parohială stătea cu ochii pe cutia de chibrituri de la lumânărar ca pe butelie. De mică mi-a fost frică de morți; cu viii rezolvai cu un scuipat de mâță întărâtată, o piatră-n cap sau un șut la fluierul piciorului și o fugă care să-l lase fără replică până și pe Bach. Mi se părea că morții ridicau mâna ca milogii la poarta bisericii. Eu n-aveam nimic de dat, nici de luat, așa că atunci când doamna M., spiritista cartierului, plimba mâța și lumânarea în jurul blocului, după miezul nopții, când eu încercam, printr-un tub de hârtie igienică, să văd cine a mai mințit că a fost pe Lună, spuneam trei „Doamne, miluiește”, după care mă uitam în curtea bisericii, să văd dacă nu s-au trezit arhanghelii. Pe timpul lui Popa Vedeanu nu se țineau de prostii.

Ca să-mi treacă angoasa, mi-am aprins o țigară de la lumânarea de la capul bunică-mii, trecând cu pasul piticului pe lângă năsălie și sicriu, ca să nu atrag atenția. Atunci și-a găsit bunică-mea să strănute, de-am aruncat și țigara, și spiritul academic și am dat năvală pe ușă afară. Mai că am pus la pământ niște vecini care veniseră să-și ia rămas bun. Abia atunci pregătirea mea multilateral științifică a făcut un pas înainte: bunică-mea refuzase îmbălsămarea, vrând să dea ochii cu bunicul așa după cum o lăsase. Căldura de afară tocmai își dădea examenul în fermentație. Toată lumea știe cât de claustrofobe sunt gazele! Când vecinii au dat cu ochii de țigară, am ridicat-o și am mustrat-o pe bunică-mea: „Acum ți-ai găsit să te apuci de fumat?”. Nimeni nu s-a mirat, bunică-mea s-a ținut toată viața de șotii.

Acela a fost un moment de bunăstare, pe timpul primei studenții, lăsate să atârne, am fumat și chiștoace. Ca să nu facem bube la gură, foloseam ștuțuri de lemn sau portțigarete elegante, din sticlă. Tuburile de sticlă se afumau și duhneau indecent. Le spălam cu Dero. Atunci au apărut pentru prima dată țigările Carpați și Mărășești cu arome, primele strămoașe cu chimicale ale vape-urilor de astăzi.

Am azvârlit ultima țigară după doar un fum, avea gust de plumb și mirosea sulfuros. Tata, pentru că m-a iubit foarte mult și pentru că noi nu am avut parte nici de averi, nici de moșii, mi-a lăsat moștenire cancerul la plămâni. Big Pharma m-a luat la mișto: „Cum te cheamă flăcău, Nicorette?”

Fumatul a fost încurajat de filmele hollywoodiene și de publicitatea corporațiilor americane. A fost promovat, agresiv, fumatul în rândul femeilor, ca metodă de emancipare. Cu strat și substrat, șantajat sau manipulat prin metoda cunoscută azi sub numele de Epstein. Singurele afaceri profitabile ale capitalismului au fost hoția, comerțul cu țigări și băutură și traficul de droguri, de arme, de femei, copii și organe. Când socialismul a fost cât pe ce să demonstreze că se poate trăi fără a-ți bate joc de alții, a fost atacat și distrus. Azi enoriașii săraci cu duhul și-au umplut buzunarele cu sfinți capitaliști, unii dintre ei urmași ai celor care le puneau botnițe sărăcanilor, ca să nu le mănânce strugurii, la recoltare. Ai uitat, Darie?

Vestul imperialist a fost atent la picioare, în loc să fie atent la schimbare. Acum disperarea nu le mai indică decât drumul pierzaniei. Intimidările golănești, atacurile umilitoare la adresa Libiei, Irakului, Iranului, Rusiei, Libanului, României, Venezuelei, Cubei au creat o hartă a morții anunțate. Diavolul aștepta, fotbalistic vorbind, încoronarea. Ca și în odiseea artistică a lui Johnny English, Nea Fasolă îl trimite pe John Malkovich să-și facă rost de dosar cu șină, artistul crezând că mai poate sta pe jar doar în Republica Moldova. Cu Maia hi. În rolul arhiepiscopului de Countrybury – chiștocul Boc, prim-ministru slugarnic, primar slugarnic, căruia îi urăm să-i fie scoase din debara toate dosarele, cu trei de „Doamne, ajută!”. Chiștocul Boc nu a fumat cu clasici, s-a bâțâit la Untold, cu trafic de droguri și spectacol de corneți, a pus deoparte ce-a crezut că era pentru el și, dintr-o dată, l-a lovit criza freudiană de conștiință: cum să lingi în fund de dimineața până seara UE și noaptea să te trezești în pat tot cu Rusia? Și a umilit niște fete cărora nu trebuia să le plătească nici chirie, nici ajutoare sociale, nici alocație pentru copii, nici să le dea bani de câteva drone de dus pe litoral.

De la Caritas încoace nu am așteptat cu mai mare interes căderea de tip Innaritu a narcisiștilor din Cluj. Urmează Timișoara, locul pe unde s-a asfaltat lovitura de stat din decembrie 1989.

Domnul Liiceanu ne-a lăsat mască când s-a lăudat că ar ști ce gândește Dumnezeu. Eu nu știu dacă domnul Liiceanu se poate gândi și la altceva, fără să se afurisească. Eu nu pot să mă laud că aud nici măcar vocea lui Cheloo.

Sunt, însă, doi jurnaliști care l-au făcut pe Dumnezeu să râdă: unul este Ion Cristoiu, care i-a dat până și lui Poseidon de furcă cu binomul, iar celălalt este Cristian Tudor Popescu, care a sărit, cu pom lăudat cu tot, la cravata lui Dumnezeilă.

Până la al doisprezecelea ceas, vă las cu cotele apelor Dunării.