La Stalingrad și-a spus cuvîntul demoralizarea Armatei Române

Cauze. Abia acum pricep Dezastrul de la Stalingrad. În cadrul Ofensivei de vară, ordonată de Hitler la finele lui August 1942, Armata germană s-a splitat. O parte a fost îndreptată spre Caucaz, o alta spre Stalingrad. Cum cred toți istoricii, în acel moment Hitler s-a văzut obligat să apeleze la Aliați. Între noi fie vorba, și fără splitare, pînă la urmă, tot ar fi ajuns la mîna acestei Armate a Societății Națiunilor, cum poreclise Hadler oștile Aliaților Germaniei. Berlinul nu mai putea face față imensului rezervor uman și material al Rusiei. Alături de nemți, am trimis în Caucaz, din cele 26 de divizii active în Est, doar 8 (6 în Caucaz și 2 în Crimeea). Celelalte divizii (18) au ajuns la Cotul Donului și în Stepa Calmucă. Spre Sud-Est, românii, limitați la Vînătorii de munte și la Cavalerie, au luptat sub comanda nemților, mai degrabă ca un apendice al Armatei Germane. La Cotul Donului și la Stalingrad, Armata română a acționat independent. Teoretic, misiunea noastră n-a diferit de cea din septembrie 1941, de la Nord de Marea de Azov. În flancul de Sud-Est, Cavaleria și Vînătorii de Munte trebuiau să asigure spatele Armatei germane care se îndrepta spre Crimeea. Potrivit tuturor datelor, ai noștri au ținut garda, în ciuda unei mari ofensive rusești cu scopuri prin nimic diferite de cele de la Stalingrad: Căderea în spatele nemților. De ce nu s-a repetat manevra la Cotul Donului? Sînt mai multe explicații:

1. În noiembrie 1942, raportul de forțe se schimbase în favoarea rușilor. Material și uman, forța de izbire la Stalingrad a fost colosală.
2. Tactica genială a capcanei de șoareci de la Stalingrad (rușii sînt văzuți în rapoartele noastre ca maeștri la viclenii) a atras în luptele decimatoare din Oraș toate forțele nemților. Ajunși pe poziții, ai noștri cer nemților lichidarea capetelor de pod de dincoace de Don. Nemții nu tresar. Pe de o parte, pentru că sînt convinși de iminența victoriei. Pe de alta, pentru că nu-și pot permite să ia forțe de pe Frontul Stalingradului.
3. Demoralizarea Armatei române. Cei duși la Stalingrad sînt în marea lor majoritate din țară, fie în refacere, fie în rezervă. După ce în Est rămăseseră doar trupe simbolice, toată lumea era convinsă că Războiul se încheiase. Un rol deosebit îl joacă și relaxarea, provocată de credința că prezența pe Don și în Stepa Calmucă ține de o misiune de ordine formală, să nu se creadă că flancurile nemțești sînt descoperite pur și simplu. Nemții nu-și imaginau că rușii vor avea forța și imaginația de a lovi mult în adîncime, inițiind un clește gigantic.
4. La Cotul Donului și în Stepa Calmucă, armata română a fost pe cont propriu. Ca și la Odesa, fără sprijinul și coordonarea nemților, mare lucru nu prea făceam.

*

Rezistența. De ce oare mă pasionează atîta Kubanul și Crimeea din perioada Războiului Sfînt? Pentru că rezistența la asalturile rusești a fost mult mai dramatică decît înaintarea spre Caucaz. Una e să lupți cucerind kilometri după kilometri și alta e să lupți pentru a rezista în încercuire, în fața unui dușman care vrea să se năpustească asupra ta, ca să te spulbere din fortăreața în care te-ai vîrît. Crimeea a fost poreclită de Hitler: O fortăreață asediată; prin asta întrunind tragismul tuturor fortărețelor asediate.