Parlamentul European trimite Acordul UE-Mercosur la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Teoretic, intrarea în vigoare a acordului este blocată>
Legea Vexler — gard electric protector al celor care jefuiesc democrația
O lege între intenții nobile și riscuri fatale
Legea Vexler, recent adoptată de Parlamentul României, promite să combată antisemitismul, fascismul și extremismul. Pe hârtie, o lege justă. În realitate însă, forma ei finală deschide larg porțile abuzului de putere și restrângerii libertății de exprimare. Președintele Nicușor Dan a sesizat Curtea Constituțională, semnalând caracterul vag și impredictibil al prevederilor, riscul de incriminare a opiniilor și ambiguitatea care poate transforma orice cetățean într-un potențial suspect.
Într-o democrație funcțională, legea trebuie să fie o punte între cetățean și stat — o expresie a încrederii reciproce și un instrument de protecție. Legea Vexler, prin felul în care este redactată, reușește contrariul: ridică un zid între cetățean și spațiul civic. Un zid de frică, tăcere și autoexcludere.
Ambiguitatea — unealta perfectă pentru abuz
Nu contest scopul legii. Dimpotrivă, combaterea antisemitismului și a cultului regimurilor criminale este o datorie morală și juridică. Însă această datorie trebuie asumată prin norme clare, fără echivoc, nu prin texte legislative care permit interpretări arbitrare.
Termeni precum „cult al persoanelor”, „materiale cu caracter fascist” sau „promovare indirectă” sunt lăsați la latitudinea funcționarului, procurorului sau judecătorului. În lipsa unor definiții clare, nu mai există protecție legală pentru exprimare. Un om poate deveni infractor doar pentru că, într-un cadru privat, într-un cerc de prieteni, a rostit o opinie, a comentat o poezie, a citat un autor sau a emis o judecată istorică.
O societate nu poate funcționa democratic când opinia liberă devine pasibilă de pedeapsă penală, iar gândirea critică este echivalată cu instigarea.
Paralizia civică: efectul tăcut și profund al fricii
Societățile nu se susțin doar prin instituții, ci și prin participarea activă a cetățenilor lor. Un stat de drept este întărit nu doar de funcționari cinstiți, ci și de cetățeni vigilenți, care denunță abuzurile, corupția, derapajele.
Dar ce se întâmplă atunci când cetățenii sunt transformați în potențiali infractori? Când, din cauza unei legi ambigue, oricine poate fi „luat în colimator” pentru o remarcă făcută în treacăt, pentru o carte dată unui prieten, pentru o glumă nefericită sau pentru o interpretare istorică sinceră?
Se întâmplă ceea ce s-a întâmplat de atâtea ori în regimuri autoritare: tăcerea devine refugiu. Oamenii se retrag. Nu mai reclamă nereguli. Nu mai denunță furturi. Nu mai participă. Se autocenzurează. Și, cel mai grav, se simt vinovați fără să fie.
Un exemplu revelator
În armată, un soldat a încercat să reclame lipsa de hrană de la cantină. Comandantul nu i-a răspuns obiecției, ci i-a dat trei zile de arest pentru că întârziase dimineața cinci minute la apel. În logica autoritară, nu contează plângerea, ci slăbiciunea ta procedurală.
Dar acel soldat era, într-adevăr, în culpă — nu respectase ora exactă din regulament. Această mică abatere l-a expus și i-a anulat dreptul moral de a reclama. Dacă ar fi fost „curat”, comandantul ar fi fost constrâns să răspundă fondului plângerii.
Așa funcționează și legile penale formulate vag: oferă instrumentul ideal pentru a neutraliza orice încercare de contestare. Când un cetățean devine pasibil de urmărire penală pentru o afirmație ambiguă rostită într-un cadru informal — o conversație, o glumă, o poezie recitată la o nuntă — acel cetățean nu mai are nici forța morală, nici legitimitatea de a denunța alte abuzuri, fie ele de ordin economic, politic sau administrativ.
Legea nu mai este un instrument de justiție, ci de disciplinare. Devine, astfel, nu un scut al cetății, ci o lesă la gâtul cetățeanului.
Delictul de opinie și ieșirea din cetate
Când o lege permite incriminarea cetățenilor pentru idei, opinii sau formulări — în afara vreunui context incitator sau periculos — ea devine o armă împotriva implicării civice. Un om care simte că poate fi condamnat pentru ce a gândit sau spus nu va mai merge să reclame hoția primarului, abuzul polițistului sau corupția funcționarului. Pentru că știe că va fi întrebat mai întâi dacă el însuși este „curat”.
Această suspiciune nu este doar teoretică, ci foarte practică. Să presupunem că un cetățean, la o nuntă, recită un poem patriotic de Mihai Eminescu, exprimându-și mândria de a fi român. La aceeași masă, un comesan consideră că versurile citate ar putea contraveni unei interpretări extinse a noii legi și face o sesizare. Peste câteva luni, același cetățean participă la un protest pașnic împotriva unei decizii de vânzare a resurselor naționale. Brusc, este ridicat de pe trotuar nu pentru pancarta pe care o ține, ci pentru o „altă cauză”: e suspect într-o investigație legată de incidentul de la nuntă.
Într-o astfel de societate, participarea publică devine o ruletă rusească. Oricine ridică vocea riscă să fie redus la tăcere. Nu prin argumente, ci prin dosare. Nu prin dezbatere, ci prin frică. Se instituie un climat de teroare tăcută, care scoate din cetate exact pe cei care sunt necesari pentru a o apăra: cetățenii vigilenți.
Legea care poate taia punțile între stat și cetățean
Legea Vexler nu trebuie judecată doar prin scopul său nobil, ci prin efectele sale concrete. O lege ambiguă este o armă periculoasă în mâinile celor care vor să reducă la tăcere critica. Ea rupe puntea de încredere dintre stat și cetățean și lasă loc suspiciunii, fricii și inacțiunii.
Legea nu trebuie să transforme cetățeanul curajos într-un suspect. Nici libertatea într-un risc juridic. Iar tăcerea impusă de frică nu e apărare — e abandon.
Cine tace, consimte. Cine scrie, avertizează.
Am scris aceste rânduri nu împotriva ideii de justiție istorică, ci împotriva uzurii libertății în numele unei cauze nobile. Orice lege scrisă prost poate fi aplicată rău. Orice lege ambiguă va fi, mai devreme sau mai târziu, instrumentul unui abuz.
Pentru ca România să rămână o democrație funcțională, e esențial ca legile să fie clare, previzibile și proporționale. Nu putem construi un viitor liber cu un prezent fricos. Nu putem apăra dreptatea în muțenie. Iar dacă memoria istorică devine pretext pentru controlul gândirii, atunci nici memoria și nici libertatea nu mai sunt ale noastre.
Tocmai de aceea, spunem acum: democrația nu poate fi apărată în tăcere. Ea trebuie apărată cu voce tare. Cu luciditate. Cu scris. Cu mult curaj.
( Autor: Dumitru Ungureanu, Washington DC)
” O lege între intenții nobile și riscuri fatale”
Mai degraba :” O lege intre pretexte nobile si motivatii abjecte „
Manager de fluxuri RSS
https://aepiot.com/manager.html
Citește cele mai recente știri direct din fluxurile RSS preferate de la aéPiot
Istoria bătăliei dintre două mari librării pariziene
https://aepiot.com/reader.html?read=https://www.cristoiublog.ro/feed
Ori de cîte ori ajung la Paris e musai să intru la Gibert Jeune, faimoasa librărie din Place Saint Michel, cum treci Pont Saint Michel. Fațada librăriei o știu cu mult înainte de a călători la Paris ca mic burghez postdecembrist. Librăria e legendară. Avînd culoarea galbenă…
The post Istoria…