Legionarii, dușmanul comod

În corectarea Șpalturilor pentru Bunul de tipar la volumul 3 al Istoriei ca o telenovelă ajung la eseul Secția de cadre – Poliția politică a Partidului. Pigulind textul (ce treabă blestemată corectura pentru cineva ca mine, incapabil să duc un lucru până la capăt!), îmi dau seama că ar trebui să-l rescriu. Nu e prima dată când îmi descopăr năravul lui Camil Petrescu de a spori și nu de a micșora textul la revizuire, mărturie a unui spirit analitic, lucrând cu asocierea îndeosebi. Dacă aș da curs nevoii de a rescrie textele din perspectiva experiențelor intelectuale dintre timp, aș fi nevoit să stau lângă rotativa în curs de a-mi trage cartea; ca înainte de a o vârî în mașinărie să mai pot adăuga ceva. Ceva care mi-a trecut prin gând între timp.

Incapacitatea de a duce un lucru până la capăt face să nu reiau eseul despre Secția de cadre în etapa Bun de tipar, pentru a-l completa cu gânduri ivite din ultimele experiențe. Drept pentru care mă resemnez să le transcriu aici:

Secția de Cadre a atras atenția celor de la Adevărul. Umblând prin cămările Scînteii, mai-marii colectivului au descoperit Dosarele de cadre. Sunt, fie și la o simplă lectură, un filon inestimabil de documente.

Sub titlul Toți activiștii aveau printre neamuri legionari, scriam în carte că dosarele de cadre din Arhiva Comitetului Central „trădează un adevăr senzațional?. În materie de trecut „cam toți activiștii aveau de ce să-și facă probleme. Multora dintre ei, Dosarul de Cadre le consemna apartenența legionară a unuia dintre părinți sau a unuia dintre unchi.

Cum stă bine unui analist, în materie de explicare avansam două ipoteze: „Că Partidul era obsedat de Mișcarea Legionară sau că Mișcarea Legionară a avut proporții de masă? Între timp, silit de isteria Dosariadei, m-am întors la cărțile despre Securitate. Notele informative, Rapoartele de caz, de problemă și de obiectiv mi-au sărit în ochi prin înspăimântătoarea frecvență a referirilor la neamurile legionare. Dacă ar fi să credem Dosarelor Securității, practic, toți românii au avut, printre rude, legionari.

Nu putea Partidul să doarmă de grija Mișcării Legionare?
Fuseseră legionarii atât de mulți încât, practic, orice familie avusese un membru legat într-un fel sau altul de Mișcare?
Nici vorbă.
Între cele două războaie, legionarii fuseseră dușmanul cel mai crâncen al comuniștilor. Cu alți adversari politici mai fusese posibil să se ajungă la armistițiu, dacă nu chiar la învoială. Cu legionarii fusese care pe care.

După război, în anii stalinismului triumfător, ca în orice acțiune propagandistă și, cu atât mai mult ca în orice acțiune propagandistă bolșevică, s-a apelat din greu la simplificarea existenței. Maselor – mai mult sau mai puțin analfabete — trebuie să le pui la dispoziție imagini puternic conturate și, prin asta, simplificatoare, ale lumii din jur. Subtilitatea nu face și nu va face niciodată casă bună cu propaganda, indiferent de Politicul în slujba căreia se află aceasta. Astfel se explică, de exemplu, de ce chiaburul era gras, viclean și, în general, urât. Caricaturizarea atingea aspectul fizic, pentru ca, răspândită, imaginea să producă repulsie. În plan politic, simplificarea consta în reducerea tuturor categoriilor de Dușmani la unul singur, cel mai pronunțat, cel care el însuși se manifesta drept dușmanul de moarte al comuniștilor. Astfel s-a ajuns ca, în ultimă instanță, toți adversarii comuniștilor, de la social-democrați până la țăranii care refuzau să-și dea cotele, să fie identificați cu legionarii. Formula s-a păstrat și după venirea lui Ceaușescu la Putere.
Ba chiar s-a adâncit. Ceaușescu face mare caz de legalitate. Pe plan extern vrea să treacă drept un luminat. În același timp, cetățenii României erau urmăriți, ba chiar și hărțuiți.

Criticarea socialismului sau a lui Ceaușescu intra cu greu în normele legalității, convingea destul de complicat străinătatea la a cărei părere ținea regimul. Și atunci s-a găsit justificarea:
Erau legionari sau, mă rog, aveau într-un fel sau altul legătură cu legionarii.