Leul britanic – o unealtă a tigrilor din Wall Street

Regimul de democrație-populară se definește printr-un heirup revoluționar având drept obiectiv transformarea în tip de nou a tot ce mișcă în România. De tip nou trebuie să devină: presa, munca, amorul, știința, literatura și arta. De tip nou trebuie să devină spectacolele de divertisment.

„Scînteia” din 8 iulie 1948 își consacră cronica teatrală semnată de Victor Bârlădeanu spectacolului „Uite Stroe, nu e Stroe”, de la Grădina Volta-Buzești. Textul semnalează angajarea companiei „Nora Placentini” pe calea asumării music-hallului de tip nou.

Judecat din această perspectivă, spectacolul se evidențiază ca un salutar progres:

„«Coadă la Stroe» a constituit primul pas pe calea unei noi reviste românești, inspirată din imediata actualitate «Uite Stroe, nu e Stroe», este o depășire a primei reviste a campaniei «Nora Placentini», prin faptul că s-a înlăturat cea mai mare parte din lipsurile vădite și în «Coadă la Stroe», prin faptul că au dispărut aproape în întregime pornografia, parăzile de femei dezgolite, cupletele deocheate și mai ales, prin faptul că s-a dat un conținut mai serios multora dintre tablourile revistei.”

Pentru a argumenta o astfel de apreciere, benefică pentru situația politică a spectacolului, nu știm și dacă pentru situația sa comercială, „Scînteia” exemplifică din belșug:

„Un exemplu pe deplin edificator este finalul actului I, care cuprinde o chemare către public, către tot poporul, pentru înălțarea noii clădiri a Teatrului Național. Actorii cântă un marș: «Se înalță casa noastră», în timp ce pe fundal doi muncitori ridică în pumnii lor vânjoși această clădire a culturii românești, care va fi Teatrul Național. Chemarea este însoțită, deci, plastic, de înfățișarea celor care înalță cu mâinile lor țara nouă. Un alt tablou sugestiv, în care unul din faptele actualității apropiate – apariția noilor bancnote de 1.000 lei – capătă valoarea de simbol, – este «Țărișoară, țărișoară». Pe firul unui cântec românesc tabloul reprezentând o mie mare cât scena, în jurul căreia cântă un grup mare de fete – se arată că stema țării de pe mia nouă reprezintă bogățiile acestei țări aflate de acum înainte nu în mâna exploatatorilor, ci în cea a poporului muncitor. În aceeași ordine de idei, o altă realizare merituoasă a spectacolului este tabloul «I-auzi ia, mașinile, ia!» care, în ritmul unui cântec plin de voioșie de vigoare, prezintă pe muncitori stăpâni pe unelte pe mașinile lor.”

Chiar dacă, din motive care ne scapă, comentariului n-o afirmă apăsat, argumentul decisiv pentru aprecierea politico-ideologică a spectacolului constă în urmarea exemplului sovietic de music-hall:

„În spectacolul «Uite Stroe, nu e Stroe» mai este evident un lucru îmbucurător, influența teatrului de music-hall sovietic. Tabloul «Ciocârlia» și scena cu fotografii din «Meserii, meserii» sunt transpuneri reușite pe scena românească a unor idei din teatrul sovietic. Cu cât mai mult vor învăța autorii de revistă români – ca și cei din celelalte ramuri ale teatrului românesc – de la teatrul sovietic, de la cele înfăptuite în Uniunea Sovietică în aceste domenii, cu atât mai mult vor progresa, nivelul ideologic și artistic al spectacolelor se va ridica și țelul educării publicului, atins”.

Dând curs unei proceduri tipice anilor 1947-1952, comentariul nu se poate împăca cu aserțiunea unei creații perfecte din punct de vedere revoluționar.

În consecință, sunt trecute în revistă câteva din slăbiciunile politico-ideologice ale spectacolului:

„Totuși, în ciuda multor lucruri reușite, spectacolul «Uite Stroe, nu e Stroe» mai are încă o serie de deficiențe, ușor de remediat. Toate aceste deficiențe izvorăsc de fapt de la una singură: critica, satira, izbește în stări și în persoane foarte concrete, dar nu se arată limpede că aceste personagii, aceste năravuri sunt expresia unor stări de lucruri rămase din timpul când conducătoare în stat era clasa burgheză, sări de lucru dăunătoare mersului înainte ale poporului muncitor din țara noastră (…) Aceeași remarcă cu privire la tabloul «Congresul animalelor». Acest tablou – amuzant, plin de vervă și de colorit – rămâne în marginile unei fabule și atât. Nu se arată că în fond leul britanic, care le fură celorlalte animale hrana, este o unealtă a tigrilor din Wall-Street, cele mai hrăpărețe animale ale lumii contemporane, adică este o unealtă a capitalismului monopolist.”

Trecută prin filtrul exigenței revoluționare, muzica spectacolului se dovedește a fi pe undeva pe la mijloc, între reacționarism și progresism:

„Muzica lui Elly Roman s-a scuturat în mare măsură de accentele languroase, moleșitoare, apropiindu-se de vioiciunea și frăgezimea cântecelor populare. Un progres s-a făcut și în textele cântecelor, care sunt mai pline de conținut, mai firești, mai apropiate de adevărata simțire a poporului. Valsul «Pleacă trenul cu dragostea mea» este o pildă a unei fericite îmbinări între un conținut just și o idee melodică agreabilă.”

Supraviețuirea unui spectacol precum „Uite Stroe, nu e Stroe” depinde hotărâtor, în anii respectivi, de felul în care-l privea „Scânteia”.
De aceea, concluzia articolului n-avea de ce să îngrijoreze conducerea companiei în ce privește soarta administrativă a spectacolului:

„În general «Uite Stroe, nu e Stroe» prezintă, în pofida încă a unor lipsuri, un progres cert față de revista anterioară, a dobândit mai precis caracterul de armă de luptă împotriva rămășițelor trecutului”.

Spectacolul „Uite Stroe, nu e Stroe” avea loc la o grădină de vară. Chiar dacă – potrivit Partidului – Puterea trecuse în mâinile Poporului, e greu de crezut că Poporul plătea bilet ca să vadă o „armă de luptă”.
De aceea, aprecierea făcută de „Scânteia”, dacă se întemeia pe realitate, putea să anunțe un indiscutabil eșec de casă.