Libertatea individuală, fundamentul democrației și al statului de drept

(Autor: George Hălărescu) 

Liberty it’s the fundament of democracy. If democracy can assure freedom, this mean it’s functional. The rule of law it’s the principal mechanism, because it can assure formal framework and institutions of democracy.  For the democratic ideal to be performed, people must believe in justice, in truth and in liberty.

The Democratic culture it’s very important, because it ensures the functionality of institutions and prevents the abuse of power – all the actions arbitrarily.

Today, can national democracy and rule of law prevent the abuse of power? AI, social media and new technologies undermines the universal values: justice, truth and liberty and are the dangers for national democracy. Also, global economic power can have control over political power in the nation-state and rule of law to be in danger.

Key words: democracy, liberty, rule of law, freedom, democratic culture.

Problema democrației este astăzi una dintre cele mai sensibile probleme, deoarece sensul acestea a fost pervertit, iar fundamentele sale reinterpretate.

Abordată în mod reducționist ori subminată de acțiunile unor grupuri de interese transnaționale, care pledează pentru instituirea unor drepturi colective în detrimentul libertății individuale, democrațiile naționale riscă să se prăbușească sub presiunea unor factori interni și externi.

De ce? Pentru că deținătorii puterii, cetățenii, nu au reușit să creeze o cultură democratică puternică, pe care să-și construiască instituțiile necesare, cu ajutorul cărora să-și poată apăra libertatea individuală, statul de drept și pacea.

O cultură democratică puternică care include – libertate individuală, dreptate ( justiție), adevăr, toleranță, stat minimal – ar conduce la o „imunizare” împotriva pericolelor pe care istoria le ridică. Iar acestea, astăzi, sunt extrem de numeroase: AI,  rețelele sociale și tehnologia digitală utilizate discreționar permit trunchierea și relativizarea adevărului și a realității, precum și propagarea informației cu scopul de a manipula, pentru a obține puterea, la scară planetară.

Fără aceste aspirații și credințe ale cetățenilor, instituțiile și mecanismele democratice pot fi folosite împotriva idealurilor lumii libere. Karl Popper ne-a atras atenția în eseul „Opinia publică și principiile liberale” că: „Instituțiile ca atare nu sunt niciodată suficiente, dacă nu sunt temperate de tradiții. Instituțiile sunt întotdeauna ambivalente, în sensul că, în absența unei tradiții puternice ele pot servi și unor scopuri opuse celor pentru care au fost create …este nevoie de o tradiție ca de o punte de legătură între instituții și intențiile și opțiunile indivizilor.”[1]

Idealurile democratice

Libertatea individuală este piatra de temelie a unei democrații, iar de modul cum este asigurată depinde vigurozitatea democrației. Problema care apare este cea cu privire la felul în care cetățenii din diferite perioade istorice o înțeleg, o interpretează și o interiorizează. Dacă o privesc ca pe o oportunitate de a face ce vor, după bunul plac ori o privesc ca pe un imperativ care să-i ajute să-și organizeze viața în baza unui cadru formal ce le asigură egalitatea în fața legii și libertatea.

Sensul autentic al libertății este cel negativ, de absență a constrângerilor. Din punct de vedere logic libertatea este un termen relativ, el este expresia relației cu coerciția, dar și a relației cu responsabilitatea. Așadar, putem vorbi de libertate doar din această perspectivă libertate-coerciție, libertate-responsabilitate, lucru care are menirea să ne ajute să înțelegem că din punct de vedere logic noi nu putem să ne raportăm la libertatea ca fiind absolută – de a acționa după bunul plac, în afara cadrului formal impus de lege.

Libertatea individuală presupune absența constrângerilor arbitrare, dar le admite pe cele impuse de legile legitime ale statului de drept.

„Societatea liberă a rezolvat această problemă acordând statului (de drept) monopolul coerciției și încercând să limiteze această putere a statului la cazurile în care trebuie să se evite coerciția de către persoane particulare”[2]

Cum ar trebui să fie legile pentru a nu fi aduse atingeri libertății individuale?

Dincolo de faptul că ele trebuie să fie expresia voinței majorității, legile trebuie să fie general-abstracte, să fie elaborate pentru perioade lungi de timp, să fie egale pentru toți și să nu urmărească avantajarea unei persoane sau grup de persoane. De aici să rezulte caracterul predictibil al organizării vieții democratice și care să excludă arbitrariul.

Nu trebuie confundată libertatea individuală, ca absență a constrângerilor arbitrare (libertatea negativă), cu diverse forme de interpretare ale conceptului de libertate (libertatea pozitivă): libertatea politică sau libertatea ca expresie a capacității de a face ce vrea, ca putere.

Observațiile lui Fr. Hayek sunt edificatoare în ce privește distincția între libertate (liberty) și libertăți (freedoms). Dacă prin libertate înțeleg că nu sunt supus constrângerilor arbitrare din partea societății sau a statului, libertățile sunt un substitut al libertății, ele sunt intervenții ale statului prin care se acordă libertăți ( adesea interpretate ca drepturi) care nu sunt specii diferite ale genului libertate, ci stări și dispoziții adesea contradictorii și conflictuale, deoarece sensul libertății de a … sau față de… ( de a fi special, de a fi exclus de la, de primi, etc) eludează sensul negativ al libertății. Aceasta trebuie să fie una pentru toți, ea poate varia în grad, dar nu și în natură.

„Libertatea politică îți conferă libertatea de a vota, de a participa la procesul legislativ, de a te întruni, de a administra treburile publice, de a avea acces la demnități , dar nu trebuie confundată cu libertatea individuală… . Libertate politică derivă din aplicarea conceptului nostru la grupuri de oameni luate în ansamblu, ceea ce le conferă un fel de libertate colectivă. Dar un popor liber nu este și un popor de oameni liberi și nici nu trebuie să ai parte de libertate colectivă pentru a fi liber ca individ.” [3]

În societatea contemporană grupuri din ce în ce mai variate de oameni își revendică acest tip de libertate pozitivă, pe care și-o fundamentează pe diverse interpretări etice, iar pentru a obține o garanție, solicită acordarea de drepturi constituționale colective – ceea ce se traduce într-un fel de privilegii acordate unor minorități constituite pe diverse criterii. De fapt este o renunțare la libertate în detrimentul unor așa zise specii ale libertății, iar acest lucru este realizat prin creșterea puterii statului, a birocrației și oferirea unor legi cu dedicație, care duc la subminarea și la erodarea încrederii în democrației.

La rândul ei, libertatea ca putere, ca expresie a capacității de a face ce dorești este o altă manifestare, seducătoare, a conceptului de  libertate. Și aceasta conduce la o greșită înțelegere a libertății individuale. Potrivit lui Fr. Hayek „odată admisă identificarea libertății cu puterea, nu mai există limită pentru sofismele prin care atracția cuvântului libertate poate fi folosit în sprijinul unor măsuri ce distrug libertatea individuală…În SUA, ea a devenit larg acceptată ca fundament al filosofiei politice dominante în cercurile liberale. Liderii intelectuali ai progresiștilor, precum J.R Commons și J. Dewey  au răspândit o ideologie în care <<libertatea este putere, puterea efectivă de a face lucruri>>, iar  <<nevoia de libertate este nevoia de putere>>.”[4]

Tocmai acest lucru trebuie prevenit, perspectiva seducătoare de a crește puterea politică, economică sau de orice altă natură a unor grupuri sau indivizi, pentru a eluda regulile și a transforma libertatea individuală, într-un „bici ” prin care să-i poți subjuga și controla pe ceilalți. Scopul este de a domni legea, iar legea să fie dreaptă.

Statul de drept, un imperativ

Pentru a garanta libertatea și pentru a evita arbitrariul este imperativ să admitem importanța statului, dar doar a celui în care domnește doar legea și care să ne apere de abuzurile celor puternici așa cum spune Popper: „Statul este un rău necesar: puterile sale nu trebuie înmulțite peste cât este necesar. … fiecare persoană ar trebui să aibă dreptul de a trăi și fiecare persoană ar trebui să aibă pretenția legală de a fi protejată în fața celor puternici… .Căci pentru a-și îndeplini funcția el trebuie, în orice caz, să aibă mai multă putere decât orice cetățean luat în mod individual sau decât orice corporație publică; și cu toate că am putea construi instituții care ar putea să diminueze pericolul ca aceste puteri să fie folosite în mod abuziv, nu putem elimina în totalitate acest pericol. Dimpotrivă, cei mai mulți dintre oameni trebuie să plătească pentru a avea protecția statului, nu sub formă de impozite, ci și sub formă de umilințele suferite, de exemplu , din partea unor funcționari aroganți. Totul e ca prețul plătit să nu fie prea mare.”[5]

Statul de drept trebuie să fie expresia garantării libertății individuale și a regulilor formele, iar în aceste fel să poată fi creată o cultură democratică în care oamenii să creadă. Adesea statul de drept este interpretat în mod voit eronat de către actorii puterii, care cer cetățenilor să se conformeze deciziilor guvernamentale, deoarece sunt în interesul majorității populației, ceea ce adeseori duce la o încălcare a libertății individuale.

Apostolii securității sau demagogii sunt primii care vorbesc de legalitatea acțiunilor guvernamentale în numele suprem al binelui și al interesului public, eludând în mod deliberat libertatea și principiile constituționale ale unui stat democratic.

O democrație în care domnește legea „proclamă că guvernul nu trebuie niciodată să supună individul la coerciție, cu excepția aplicării unor reguli cunoscute, el (statul de drept) reprezintă o limitare a puterilor oricărei autorități publice inclusiv a puterilor legislativului. Statul de drept este un principiu referitor la cum trebuie să fie legea, la atributele generale pe care trebuie să le posede orice lege. Importanța acestui enunț derivă din faptul că astăzi, concepția statului de drept este confundată cu cerința privind legalitatea oricărei acțiuni guvernamentale. Desigur, staulul de drept presupune legalitatea deplină, însă aceasta nu este suficientă: dacă o lege i-ar conferi guvernului puteri nelimitate de a face ce vrea, toate acțiunile sale ar fi legale, însă cu siguranță nu am mai avea stat de drept. ”[6]

Principiile unui stat de drept urmăresc să dea valoare universală libertăți, deoarece reprezintă criteriile care stau la baza unui etos democratic și urmăresc atât funcționalitatea arhitecturii instituționale cât și modul de viață al oamenilor.

Acest lucru este posibil ca urmare a stabilirii unui cadru formal, iar el este consfințit prin legi, ce reflectă relația dintre stat și individ. Din această perspectivă legile nu au doar caracter coercitiv, ci implică și asumarea unei responsabilități reciproce în această relație.

Ca lucrurile să fie clare legile trebuie să fie cunoscute și sigure. „Certitudinea legii este extrem de importantă pentru funcționarea lină și eficientă a unei societăți libere … Regulile general abstracte care sunt legi în sens propriu sunt masuri pe termen lung, referitoare la cazuri necunoscute și nu conțin referințe la persoane locuri sau obiecte particulare. Astfel de legi trebuie să fie întotdeauna prospective, iar nu reactive în efectul lor. …O altă condiției a adevăratei legi este egalitatea. Faptul că legea trebuie să se aplice tuturor în mod egal înseamnă mai mult că ea este generală. Idealul egalității legii vizează îmbunătățirea ( în mod egal) a șanselor unor indivizi încă necunoscuți, însă este incompatibil cu avantajul sau dezavantajul unor persoane cunoscute într-un mod previzibil” [7]

Adesea egalitatea reprezintă o problemă sensibilă într-o democrație, care trebuie apărată. Evident că aici vorbim despre egalitatea în fața legii, care de multe ori este respinsă de către unii membrii ai societății care spun că interesele unora sunt mai importante, că contribuția altora este mai mare la propășirea statului, că unii fără știința de carte aduc prejudicii prin votul lor binelui general etc.

Dar dacă nu admitem acest tip de egalitate nu putem vorbi de democrație și nici de libertate. Acest lucru ne-a fost expus de Aristotel în Politica când ne-a prezentat speciile de democrației. În prima specie, spunem noi, a democrației consolidate, toți cetățenii sunt egali între ei, iar egalitatea este întemeiată pe lege: „deși libertatea și egalitatea sunt…cele două baze fundamentale ale democrației, cu cât această egalitate a drepturilor va fi mai completă cu atât democrația va exista în toată puritatea ei; căci poporul fiind aici în majoritate și părerea majorității formând legea, Constituția aceasta este în mod necesar o democrației.”[8]

Ultima specie a democrației, care ar echivala o pseudo-democrație, o democrație viciată este caracterizată prin eludarea legii, introducerea arbitrariului, încălcarea egalității formale și a libertății. Guvernarea de acest tip pune accentul doar pe principiul majorității, iar prin demagogie și populism, vulgul este instigat împotriva altor categorii sociale, ademenit cu promisiuni să legifereze împotriva unora și în favoarea altora. Ideea de supremație a legii este înlocuită cu cea a credinței adevărului majorității. „Demagogii spre a înlocui suveranitatea legilor cu cea a decretelor, aduc toate afacerile înaintea poporului, căci puterea lor personală crește odată cu cea a poporului…acolo unde nu domnește legea nu este o Constituție …statul în care totul se face prin decrete populare nici nu este la drept vorbind o democrație, pentru că decretele nu pot hotărî niciodată într-un mod egal”[9]

Pentru ca procesul democratic să nu fie subminat, iar instituțiile democrației să nu se prăbușească sub acțiunea bunului plac al demagogilor și al guvernaților vânduți, cetățenii sunt obligați să aibă în vedere câteva criterii la care să se raporteze atunci când vor să-și evalueze modul de viață democratic.  Aceste criterii, potrivit lui Rober Dahl[10] sunt:

1. Participarea tuturor la viața politică – pentru a crea oportunități egale și efective pentru toți;
2. Egalitatea la vot – exprimă atât oportunitatea de reprezentare a intereselor, cât și egalitatea efectivă în fața legii;
3. Înțelegerea luminată – are rolul de a facilita informarea din surse variate cu privire la temele de interes, la adevărul lor, pentru ca deciziile adoptate să fie întemeiate și asumate cu responsabilitate;
4. Controlul agendei – conferă fiecărui membru al societății posibilitatea reală de a include pe agenda publică temele de interes pentru el, iar politicile să poată fi modificate mereu în cazul în care se dorește acest lucru. Acest control al agendei nu trebuie redus la experți care în virtutea unei priceperi superioare să-și aroge dreptul de a stabili temele de interes, candidații sau alte probleme în mod arbitrar în funcție de interesul lor. Acest sindrom al democrațiilor birocratizate și tehnocratizate conduce la controlul agendei de către o minoritate.
5. Cuprinderea adulților – toți adulții trebuie să aibă drepturi depline. Cetățenii trebuie să fie egali din punct de vedere politic, asta pentru a permite tuturor să-și apare și să-și reprezinte interesele. Altfel, cei excluși de la drepturi politice vor fi izolați, marginalizați și condamnați la un statut social inferior. Nimeni nu-i va baga în seamă, deoarece nu contează la vot.

Totodată, adoptarea de legi pentru un om ori consfințirea de drepturi colective pentru anumite minorități, sub pretextul egalității de șanse, sunt fie privilegii, fie excepții incompatibile cu principiile statului de drept și cu democrația.

Doar plecând de la acest ideal putem construi o constituție bună și o arhitectură instituțională funcțională, în care puterile statului sunt separate și arbitrariul este înlocuit de legi general abstracte și egale pentru toți.

Evident, pentru ca aceste lucruri să poată fi realizate noi trebuie să credem în ele, ele trebuie să fie idealul nostru de viață și garanția că doar așa vom putea trăi liberi.

Doar așa putem spune că societatea este guvernată drept.

Sensul autentic la dreptății

Odată ce mecanismele constituționale, instituționale și viața democratică reușesc să reducă arbitrariul, putem afirma că societatea tinde spre dreptate, deoarece domnește legea, iar ea este egală pentru toți și respectă libertatea individuală.

Acesta sens al dreptății, ca respectare a legilor ( dreptate procedurală), este prezentat într-un mod excepțional de Valentin Mureșan în Comentariu la Etica Nicomahică: „În sensul lui Aristotel dreptatea generică e lămurită prin avansare a două teze. Prima teză e aceea că dreptatea generică sau legalitatea înseamnă respectarea legilor cetății << dat fiind că cel ce violează legile este un om nedrept, iar cel ce le respectă este drept ; este evident că toate dispozițiile legale sunt într-un anumit sens ( în sens generic VM) drepte și întrucât tot ceea ce se stabilește prin legislație este legal, putem afirma că fiecare din aceste prescripții este dreaptă (129b) >>. Scopul legilor cetății e asigurarea binelui comun, a fericirii comunității, ele se referă la orice fel de acțiune care vizează binele comun, adică fericirea, deci la fel orice virtute etică, și privesc pe toți cetățenii… Cea de-a doua teză susținută de Aristotel în legătură cu dreptatea generică decurge din prima și spune că aceasta este o virtute desăvârșită – aici în sensul de completă – adică ea nu este o virtute între altele alături de curaj, de moderație etc, ci – ca legalitate – ea e coextensivă  cu virtutea în general.”[11]

Așadar, scopul final pentru care apărăm democrația liberală și cultura democratică este înfăptuirea binelui omului, prin practicarea virtuții ( dreptate, curaj, adevăr, etc) , iar acest lucru este posibil doar în cazul unor cetățeni liberi și responsabili. Dar putem rămâne liberi și acționa cu responsabilitate într-o democrației în condițiile în care raporturile dintre puterile existente în societate se află într-un dezechilibru?

Viitorul statului de drept

Democrația națională are un viitor ? Mai are capacitatea statul de drept de a-i proteja pe cetățeni ?

Societatea contemporană ridică mari provocări în ce privește capacitatea statului de drept în a garanta libertatea individuală. Ca expresie a exercitării puterii legitime în granițele unui stat, instituțiile democrației naționale se văd de multe ori incapabile să-și protejeze cetățenii în fața unor actori internaționali, mult mai puternici și abili în exercitarea puterii și în urmărirea intereselor.

Ei sunt exponenții puterii economice, companii multinaționale cu bugete mai mari ca PIB-ul multor țări, care acționează pe o piață liberă și globală, iar acolo unde au interese și nu găsesc disponibilitate locală se implică direct sau indirect în viața politică, finanțând din umbră campanii electorale, ONG-uri și politicieni pentru a-i aduce la putere pe cei ar trebui să le servească, reprezinte interesele. În acest fel puterea economică globală poate decide puterea politică națională, iar un guvern impus de acorii globali va fi un executiv care va răspunde mai curând nevoilor finanțatorilor și mai puțin intereselor cetățenilor. „Acela care devine principe cu ajutorul celor mari își păstrează poziția mai greu decât acela care o obține cu ajutorul poporului ; căci, deși principe, el este înconjurat de oameni cărora li se pare că sunt egalii lui și de aceea nu poate nici să-i guverneze, nici să le poruncească după voia lui. Dar acela care ajunge principe prin favoarea poporului este singur pe locul lui și nu are împrejur pe nimeni sau prea puțini care să nu fie gata să-l asculte. Afară de aceasta pe cei mari nu poți să-i mulțumești în mod cinstit și fără a le face rău celorlalți, pe când poporul îl poți mulțumi astfel, căci dorințele poporului sunt mai cinstite decât ale celor mari, întrucât aceștia din urmă vor să asuprească, iar celălalt vrea să nu fie asuprit.”[12]

În acest fel încrederea oamenilor în staulul de drept scade, iar legitimitatea democrației se erodează pe măsură ce puterea politică nu mai este capabilă să legifereze în interesul poporului.

Deși piața globală ( puterea economică) este produsul deciziilor luate la nivelul statului național ( puterea politică), prin liberalizare capitalului, mărfurilor, oamenilor etc și desființarea granițelor, care a permis actorilor economici să acționeze global, aceste măsuri au generat un dezechilibru de forțe, deoarece puterea politică poate să acționeze exclusiv în granițele statului național, în timp ce puterea economică acționează global, internațional.

În acest fel statul de drept a ajuns să fie lipsit de mecanismele necesare pentru a se proteja în fața unor companii și instituții internaționale, capabile să poată stabili agenda politică și prioritățile statului național, acolo unde interesele economice și geopolitice primează.

Doar printr-o cultură politică democratică puternică cetățenii ar putea să-și apere valorile democrației și să dezvolte instituții politice internaționale, legitime și complementare democrației naționale și statului de drept prin care să-și poată apăra modul de viață democratic, libertatea și pacea.

Bibliografie:

1. Aristotel, Politica, Antet XX Press, Filipeștii de Târg, Prahova, Ediția actualizează lucrarea Politica apărută la Editura Cultura Națională în anul 1924, traducere de El Bezdechi;
2. Friedrich A. Hayek, Constituția Libertății, Institutul European, 1997;
3. Karl Popper, Conjecturi și Infirmări, Editura Trei, București, 2001;
4. Niccolo Machiavelii, Principele, Editura Humanitas, București 2017;
5. Robert Dahl, Despre Democrație, Institutul European, Iași, 2003;
6. Valentin Mureșan, Comentariu la Etica Nicomahică, Editura Humanitas, București, 2006.

[1] Karl Popper, Conjecturi și Infirmări, Editura Trei, București, 2001, p. 450-451

[2] Friedrich A. Hayek, Constituția Libertății, Institutul European, 1997, p. 44

[3] Ibidem, p. 37

[4] Ibidem, pag. 40

[5] Karl Popper, Conjecturi și Infirmări, Editura Trei, București, 2001, p. 449-450.

[6] Friedrich A. Hayek, Constituția Libertății, Institutul European, 1997, p. 225

[7] Ibidem, p. 227

[8] Aristotel, Politica, cartea VI, cap. IV,§2

[9] Ibidem, §7

[10] Robert Dahl, Despre Democrație, Institutul European, Iași, 2003, p. 39

[11] Valentin Mureșan, Comentariu la Etica Nicomahică, Editura Humanitas, București, p. 188-190.

[12] Niccolo Machiavelii, Principele, Editura Humanitas, București, 2017, p.84-85