Liliecii cu ziua

Am halit cu inocenţa omului privitiv

Întinse pe masă, respectivele delicii, alăturate bananelor, sînt la dispoziţia gurilor noastre. Ne năpustim să dăm totul gata cu deplina inocenţă a omului primitiv. Spun asta, deoarece, aşa cum aveam să aflu mai tîrziu, călătoria a costat o sută de dolari de persoană. Pînă la omul primitiv n-ajunsese nici măcar sub forma unei brize conştiinţa valutei forte. De aceea am precizat că ne aflam într-o fericită inocenţă de locuitori ai lumii preistorice. Nu ştiam că mîncam pe banii noştri. Credeam că respectivii thailandezi traversau o criză de ospitalitate iresponsabilă.

La un moment dat, cufărul plutitor se opreşte. Apucaţi de o febrilitate neliniştitoare, cei şase thailandezi coboară scara şi încep să umble la nişte frînghii, sub care descopăr, înfăşurate ca nişte inşi răpiţi de triburile sălbatice, şase pirogi. E momentul ca ghida să ne ţină un nou discurs. Bătăile ei din palme ne obligă la ciulirea urechilor. Esenţa cuvîntării sale e următoarea. Peste cîteva clipe vom porni în minunata, de neuitat aventură numită vizitarea cavernelor. Cu ajutorul pirogilor vom pătrunde prin găurile stîncă, pentru a ajunge în nişte locuri rămase aşa de milioane de ani şi cu şansa de a se păstra la fel încă vreo sută de milenii de acum încolo. Operaţiunea se anunţă extrem de dificilă. Fiecare dintre noi va fi repartizat unui thailandez responsabil cu preşedinţia pirogii. Trebuie să-l ascultăm fără crîcnire, deoarece pătrunderea prin găurile cu pricina presupune îndeplinirea unor condiţii draconice:

Să nu vorbim tare, deoarece riscăm să ne cadă în cap un perete de stîncă, să nu ne foim, deoarece piroga s-ar putea răsturna.

Înfricoşaţi cît de tare posibil, mai precis pe cît dibuia Autoritatea Naţională de Turism a Thailandei că ne va face să uităm de suta de dolari, luăm loc în pirogi. Nimeresc într-una condusă de un tînăr vînjos care era să mă dea gata pe parcurs, întrebîndu-mă ce mai face Hagi! Cum eu habar n-am de viaţa şi activitatea fotbalistului nostru naţional, tînărul mă informează pe larg, în timp ce înfige profesional vîsla în apă. Înaintea unei găuri se opreşte. Întrebării mele mute îi răspunde că trebuie să aşteptăm momentul cînd apa ne loveşte pentru a ne putea strecura în borta din faţa noastră. Acelaşi lucru e spus şi celorlalţi membri ai grupului, pe care îi descopăr aşteptînd în pirogile din jur. În fine, ca la un semnal ne punem în mişcare. Deoarece gaura e joasă, thailandezul îmi face semn să mă lungesc pe spate ca să nu dau curs proverbului cu izbitul de pragul de sus. Din toate punctele de vedere, străbaterea găurii respective ar trebui să mă sperie. Eu însă, care am citit în prospect că viaţa mi-e garantată, nu împărtăşesc această stare. Unul din franţuzii aflaţi în piroga din spate a luat în serios comedia turistică. Îl simt, chiar de la distanţă, mort de frică. Pentru a ridica la un înalt nivel vîrîtul în sperieţi, stîncile pe sub care trecem sînt pline de lilieci.

Pagini: 1 2 3 4