Limbajul datului din mîini

Furculița lui Poseidon

Cînd mîinile se dovedesc insuficiente se poate apela cu încredere la obiectele din imediat apropiere: furculița, solnița, șervețelul, cutia de chibrituri, scobitorilor. Din fericire pentru dialogul între cetățenii diferitelor țări și popoare de pe planetă, obiectele sînt aceleași peste tot. Furculița, în ciuda unor mici variațiuni, rămîne neschimbată de la un continent la altul. În consecință, ea poate fi folosită cu real succes într-o amplă discuție despre mitologia greacă. Nu știu dacă ați observat, dar în prezența unui străin, simți pornirea irezistibilă să abordezi tot felul de tîmpenii. Dacă între noi, autohtonii, orizontul discuțiilor nu trece de, cum a mers troleibuzul azi dimineață? și ce s-a mai adus la băcănia din colț? la simpla apariție a unui străin devenim brusc cu toții, fără excepție, veritabili oameni de cultură. Așadar angajînd o dezbatere controversată, să-i zicem, pe tema mitologiei elene, furculița poate fi de mare ajutor. Astupînd unul dintre dinții acesteia, îi poți arăta partenerului, însoțit de un zîmbet larg, diplomatic, tridentul învățat la școala elementară. Iar de la trident la Poseidon nu e decît un pas.

Perfect explicabil, pot apărea și grave neînțelegeri. Călătorind de la Roma la Milano în compartiment cu un japonez m-am avîntat, cum era și firesc, într-o lungă și inutilă discuție despre înmormîntarea împăratului Japoniei. Tocmai citisem în ziare despre eveniment, și muream de nerăbdare să aflu direct de la sursă de ce a fost ținut neîngropat respectivul timp de șase săptămîni. Se înțelege că dificultatea și complexitatea temei făceau insuficient limbajul datului din mîini. Am apelat de îndată la obiectele aflate la dispoziție. Din chibrit, am făcut sicriul. Din șervețel, lespedea mortuară. O dată încheiată operațiunea de transpunere pe măsuța din vagon a înmormîntării, am trecut la simpozionul propriu-zis. Am luat chibritul și l-am așezat în față. Mi-am încrucișat mîinile pe piept și, ca să fiu mai elocvent, am izbucnit în plîns. Interlocutorul, numai ochi și urechi, a dat din cap fericit. Înțelegea perfect că e vorba de punerea în sicriu a împăratului. Am luat apoi șervețelul și l-am așezat alături în mod ostentativ. Voiam să spun că sicriul n-a fost acoperit cu o lespede. Întreaga personalitate a japonezului exprima o nedumerire fundamentală. Aaa! am exclamat eu brusc luminat, uitasem particula nu. Am clătinat din cap într-o parte și-n alta, ca limba unei pendule, pînă m-a apucat amețeala. Japonezul a înțeles. Rîzînd fericit, mi-a repetat toate mișcările. În limbajul internațional ăsta e semnul că cel din fața ta a înțeles ce vrei să-i spui. Clătinînd din cap mai departe, am rășchirat șase degete. Clătinam, și-l priveam zîmbind. Japonezul mă urmărea cu încordarea cu care o pisică e gata să pună laba pe o vrabie. Și deodată, cînd mă așteptam să-mi zîmbească și să mă bată pe umeri (semnul amiciției depline), privirile lui s-au făcut ca de gheață. O posomoreală rapidă i-a acoperit figura. A fost punctul ultim al unei posibile prietenii internaționale.

Mai tîrziu, la întoarcerea acasă, un specialist în Japonia mi-a explicat, rîzînd în hohote, pe lîngă ce trecusem. Puteam s-o pășesc. Ca, de exemplu, respectivul să-și facă harakiri în fața mea. Comparasem pe împărat cu o cutie de chibrituri. Mai gravă jignire pentru un japonez nici că se putea. Apropo de japonezi. Mult timp am fost complexat de faptul că, pentru a mă putea șterge pe mîini cu batista la toaletă, o țineam în gură în timp ce-mi vîram mîinile sub robinet. Era singura soluție pentru a nu fi nevoit să bag în buzunar mîna udă. Complexul mi-a dispărut cu desăvîrșire în clipa cînd am văzut, la Centrul internațional de presă de la Belgrad, un japonez procedînd identic.
– Păi, dacă și un cetățean al uneia dintre cele mai industrializate țări de pe glob procedează astfel – mi-am zis – atunci e o prostie să am complexe!

După datul din mîini, pe scara comunicării umane, stă bine proptită, de n-o poți da de-acolo jos nici cu tunul, cunoașterea unei limbi internaționale. Și aici lucrurile diferă de la caz la caz. Ideal ar fi să vorbeşti engleza. Cînd spun asta exclud din start America. Numărul imigranţilor e atît de mare în SUA încît a şti perfect englezeşte nu-ţi foloseşte la nimic. Dimpotrivă, trezeşti suficiente suspiciuni. Face, excepţie, de asemenea, Franţa. A vorbi englezeşte în Franţa e ca şi cum ai pleda pentru lupta împotriva exploatării omului de către om la o recepţie dată de un miliardar. Toată lumea se uită la tine ca la un cactus. Cei mai mulţi români vorbesc, sau cred că vorbesc, franceza. E o limbă bună în numeroase zone ale lumii. În Antarctica, de exemplu, te poţi înţelege, graţie ei, cu pinguinii. Judecînd după înfăţişare, aceştia aparţin lumii înalte din împărăţia gheţurilor veşnice. Indiscutabil, fiind vorba de o împărăţie trebuie să funcţioneze şi aici o curte. Nu cred însă că vei avea succes cu franceza la balene. Ele sînt mai potrivit pentru rusă. A şti franceza în Asia e ca şi cum te-ai duce cu un picior de lemn la admiterea la o şcoală de gimnastică aerobică. Nu ştiu cum s-a făcut, dar la aeroportul din Tokyo, n-am dat, la sosire, peste gazdele care mă aşteptau cu o vorbitoare de franceză gata preparată. Am bătut ditamai aeroportul în lung şi în lat pentru a da peste un practicant de franceză. N-am găsit nicăieri aşa ceva. Nu ştia franţuzeşte nici măcar funcţionara de la ghişeul Air France.

Ceea ce surprinde din start la românul care ştie în străinătate o limbă de circulaţie internaţională e concizia exprimării. Propoziţia simplă constituie mijlocul fundamental de comunicare. Nu de rare ori, în microbuzul care ne transporta pe noi, românii unei delegaţii, am văzut colegi, oameni în toată firea, de altfel, chinuindu-se să găsească subiectul unei asemenea propoziţii. Un vorbitor român de limbă internaţională e stăpînit de neastîmpărul de a conversa cît mai mult cu acest instrument. Din momentul în care descoperă un posesor al limbii pe care o rupe el, cunoscătorul de limbă internaţională nu-şi mai găseşte locul. Explicaţia e simplă: fiecare propoziţie rostită îi dă satisfacţia de a se convinge că ştie perfect limba respectivă. Nu peste mult timp, profitînd de faptul că politeţea le obligă pe gazde să nu-ţi spună că nu înţeleg nimic, respectivul se va strădui să imite şi specificaţiile limbii: graseiatul la franceză, de exemplu.

Situaţia se schimbă radical cînd te afli în delegaţie oficială. Gazdele îţi pun la dispoziţie un translator. Am dat să folosesc metafora, îţi pun în braţe un translator. Gîndindu-mă însă că, de regulă, translatorul e femeie, am renunţat pe loc. Nu de alta, dar n-aş vrea să dau speranţe false viitorilor români plecați în delegaţii oficiale. Pe tot parcursul călătoriei, translatorul e legătura dintre tine şi ceilalţi. El se răsteşte la vameşi, la poliţişti, la taximetrişti şi, mai ales, arată spre tine. Îţi ia vorba şi, ţinînd-o în gură, o duce interlocutorului. Acesta, la rîndu-i îţi trimite vorba lui. Ca-n cazul unei legături telefonice din România, mersul vorbelor prin firul numit translator e niţel complicat. Mai ales cînd interlocutorul ţine morţiş să spună o glumă.

O întîmplare veselă din acest punct de vedere am trăit în Germania. Jucîndu-şi muşchii feţei, gazda ne-a îmbrăţişat pe toţi dintr-o privire, şi s-a apucat să hămăie la noi sacadat. Apoi, nu ştiu din ce motive, a început să rîdă în hohote. Politicoşi, la rîndu-ne, am încropit un zîmbet. Insul, căruia de atîta rîs îi dădeau lacrimile, s-a tras la o parte, aşteptînd triumfător reacţia noastră după traducerea glumei. Întreaga lui înfăţişare amintea de un elev care a pus dinamită în eprubeta cu acid sulfuric, în timpul orei de laborator, şi aşteaptă, jumătate curios, jumătate speriat, să vadă ce-o să iasă. În timp ce-i răspundem, tipul ne urmăreşte atent, slugarnic, aş spune, căci zîmbeşe cînd ne vede că zîmbim, se încruntă cînd ne încruntăm. Totul pînă cînd se încheie traducerea replicii noastre. Atunci face mare zarvă. Dacă e vorba de o glumă, se prăpădeşte de rîs. La un moment dat, se gîndeşte chiar dacă nu cumva politeţea îl obligă să se şi sufoce de atîta haz.

Pagini: 1 2