Liu Shao-ch’i, moștenitorul lui Mao, umilit în public

A fost teoreticianul principal al Partidului Comunist Chinez (PCC), considerat moștenitorul lui Mao Zedong până la epurarea sa, la sfârșitul anilor 1960. Liu a fost activ în mișcarea muncitorească chineză încă de la începuturile acesteia și a avut o influență majoră în formularea strategiei partidului și, mai târziu, a strategiei guvernamentale. A jucat un rol important în afacerile externe chinezești după ce comuniștii au preluat controlul țării.

Liu a fost fiul cel mai mic al unui bogat țăran proprietar de terenuri. A mers la o școală militară din Changsha, iar în 1919 a studiat limba franceză în nordul Chinei. Un an mai târziu, Liu s-a alăturat Ligii Tineretului Socialist și, ulterior, a călătorit la Moscova, unde s-a înscris la Universitatea pentru Muncitorii din Est și a devenit membru al PCC nou format. Educația lui Liu și experiența sa vastă în străinătate au făcut din el, mai târziu, unul dintre cei mai „periculoși” dintre liderii chinezi.

În anul 1922, Liu s-a întors în China, unde a ajutat la organizarea primului Congres Național al Muncii din luna mai. La scurt timp după aceea, a fost repartizat la secretariatul organizației de partid din provincia Hunan, ca ajutor al lui Mao Zedong. La sfârșitul aceluiași an, Liu a mers la mina de cărbune Anyuan pentru a organiza minerii pentru ceea ce avea să devină o grevă de succes. Din acest moment, s-a implicat din ce în ce mai mult în mișcarea sindicală, drept lider al unei greve de simpatie în februarie 1923, ca vicepreședinte al Federației Muncitorilor din întreaga Chină, în mai 1925, și ca secretar general al celui de-al treilea Congres Național al Muncii în 1926.

Anul 1926 a marcat punctul culminant al mișcării muncitorești chineze. Când Partidul Naționalist (Kuomintang) și PCC s-au despărțit în aprilie 1927, Liu și tovarășii săi au constatat că partea urbană a mișcării comuniste chineze a fost decimată de forțele naționaliste, așa că au fugit în clandestinitate. La sfârșitul lunii mai, Liu a fost ales în cel de-al cincilea Comitet Central al PCC.

După tulburălile din 1927, ascensiunea lui Liu în partid a fost rapidă, la mijlocul anului 1928 a fost numit director al departamentului pentru muncitori, iar în anul următor a preluat funcția de secretar al Comitetului provincial de partid din Manciuria, funcție la care a renunțat ulterior (la începutul anului 1931) pentru a merge la Shanghai. În 1931, centrul de greutate al mișcării comuniste chineze se mutase dinspre orașe spre zonele rurale, dar Liu a rămas la Shanghai, în clandestinitate, luând parte la mișcările de opoziție față de invazia japoneză din Manciuria (nord-estul Chinei) și față de invazia din nordul Chinei.

La sfârșitul anului 1932, Liu s-a alăturat forțelor lui Mao Zedong în provincia Jiangxi și a fost numit șef al Federației Muncii din întreaga Chină. În 1934, a obținut un loc în Biroul Politic (Politburo) al celui de-al șaselea Comitet Central. La scurt timp după ce a fost numit în Biroul Politic, a părăsit forțele lui Mao, care își încheiaseră Marșul cel Lung, și a plecat la Tianjin pentru a agita în continuare masele populare împotriva japonezilor. La începutul anului 1936, Liu a fost desemnat secretar al Biroului Partidului pentru China de Nord. Când războiul cu Japonia s-a extins în cea mai mare parte a Chinei, a fost pus la conducerea Biroului Central de Câmpie al PCC, iar în această poziție a lucrat îndeaproape cu Noua Armată a Patra comunistă care opera în China Centrală.

La jumătatea anului 1939, în Yan’an (cartierul general comunist), Liu a ținut o serie de prelegeri celebre, intitulate „Cum să fii un bun comunist”. În aceste discursuri, el s-a bazat pe toată experiența sa organizatorică de lider sindical și de figură clandestină pentru a defini cerințele care trebuiau formulate pentru toți membrii de partid. În acest moment, Liu a început să își asume rolul de teoretician principal al partidului. În iulie 1941, a ținut o altă conferință importantă, intitulată „Despre lupta în interiorul partidului”, care i-a consolidat și mai mult poziția de purtător de cuvânt al partidului.

În 1943, Liu a fost numit secretar al Secretariatului Central și vicepreședinte al Consiliului Militar Revoluționar al Poporului, devenind astfel unul dintre cei mai puternici oameni din ierarhia comunistă chineză. Până în iunie 1945, era în mod clar purtător de cuvânt pentru afacerile partidului, iar la cel de-al șaptelea Congres al partidului a ținut discursul principal, intitulat „Despre partid”. În timpul ultimelor zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, Mao Zedong și liderul naționalist Chiang Kai-shek (Jiang Jieshi) au fost angajați în discuții la Chongqing, iar Liu a îndeplinit funcția de președinte interimar în absența lui Mao. Până la 1 octombrie 1949, comuniștii controlau o mare parte din China, fusese înființată Republica Populară Chineză, iar Liu fusese numit vicepreședinte al noului guvern.

Odată ce comuniștii chinezi au ajuns la putere, perspectiva cosmopolită a lui Liu și experiența sa cu liderii sovietici i-au permis să acționeze drept purtător de cuvânt inițial al noii politici externe dure a Beijingului și, de asemenea, i-au conferit un rol central în formarea planurilor de industrializare a Chinei. Ambele eforturi depindeau de Moscova, în anul 1949. Din aceste motive, Liu a condus Asociația de prietenie sino-sovietică în perioada 1949-54 și a condus delegația chineză la cel de-al 19-lea Congres al partidului sovietic din octombrie 1952.

În august 1954, la Primul Congres Național al Poporului, Liu a fost ales președinte al Comitetului Permanent. Totuși, influența sa nu s-a limitat la organele de stat, ci s-a extins și în partid, unde, la sfârșitul anului 1953 și începutul anului 1954, a condus o epurare a factorilor de decizie regionali. Ulterior, poziția sa în partid a crescut, iar în 1956 era în mod clar moștenitorul lui Mao Zedong.

În timpul celei de-a doua sesiuni a celui de-al optulea Congres al partidului, în mai 1958, Liu a prezentat strategia pentru cel de-al doilea plan economic pe cinci ani (numit Marele Salt Înainte), care urma să pună bazele industrializării rapide a Chinei. Cu toate acestea, la scurt timp după inițierea Marelui Salt Înainte, a devenit evident că industrializarea nu putea fi realizată atât de rapid pe cât se spera și a fost necesară o politică de restrângere. În parte ca urmare a eșecurilor Marelui Salt, Mao a renunțat la funcția de președinte al Republicii Populare, deși a rămas președinte al partidului, iar Liu a preluat președinția, în aprilie 1959. În această perioadă, Liu a încercat să revitalizeze agricultura prin inițierea unor politici care le permiteau țăranilor să cultive parcele private și îi stimulau cu diverse stimulente financiare. La ambele politici Mao s-a opus puternic mai târziu, deoarece reprezentau „comunismul-capitalist”.

În noua sa funcție de șef de stat, Liu a început să joace un rol mai important în afacerile externe, primind vizite de stat din Indonezia, Uniunea Sovietică, Pakistan, Ghana, Cuba, Vietnamul de Nord, Cambodgia și Coreea de Nord. În plus, a călătorit destul de mult în străinătate în perioada 1959-66.

După ce a atins acest apogeu, Liu a devenit însă una dintre cele mai importante figuri care au fost epurate în cadrul Marii Revoluții Culturale Proletare (1966-76). Multe persoane asociate cu el, cum ar fi Peng Zhen, primarul Beijingului, și Deng Xiaoping, membru al Biroului Politic, au fost, de asemenea, epurate, decimând ceea ce fusese văzut drept o conducere chineză extrem de coerentă. În octombrie 1968, Liu a fost destituit din funcțiile de partid și etichetat drept Hrușciov al Chinei, iar în aprilie 1969 a fost ales un nou succesor al lui Mao, desemnat prin constituție, adică Lin Biao, șeful forțelor armate. În toamna anului 1971, Lin Biao a dispărut și s-a anunțat că acesta era de fapt „un conspirator și un trădător înrăit”. Cele mai multe surse istorice atestă faptul că acesta a murit într-un accident aviatic în timp ce fugea de o tentativă de asasinare a lui Mao, care până la urmă tot l-a ajuns.

În cursul anului 1974, zvonurile privind moartea lui Liu au căpătat o largă circulație, iar la 31 octombrie un ziar comunist din Hong Kong a confirmat acest lucru. Cu toate acestea, nu au fost dezvăluite detalii privind data sau locul decesului până în mai 1980, când Beijing Review a raportat că Liu a murit la 12 noiembrie 1969, în Kaifeng, în provincia Henan din nordul țării.

Cauzele căderii lui Liu (și evenimentele care au dus la moartea lui Lin Biao) nu sunt clare. Timp de câțiva ani, numele lui Liu, Deng și Lin au fost legate, iar cei trei au fost condamnați în presa de partid ca fiind „drumari capitaliști” care intenționau să învingă revoluția. Cu toate acestea, după moartea lui Mao, la data de 9 septembrie 1976, văduva sa, Jiang Qing, și așa-numita „Banda celor patru” au întreprins o lovitură de stat care a fost rapid anulată. Hua Guofeng, un membru relativ tânăr al ierarhiei, a ajuns la conducerea partidului, iar Deng Xiaoping a fost reabilitat. Apoi, în februarie 1980, cel de-al 11-lea Comitet Central al PCC a decis să îl reabiliteze complet pe Liu, numindu-l „mare marxist și revoluționar proletar”, și să înlăture etichetele de „renegat, trădător și ticălos”, care îi fuseseră atașate anterior. Lin a fost apoi identificat cu Banda celor Patru și acuzat de fabricarea de dovezi false și de supunerea lui Liu la înscenare politică și persecuție fizică, în timp ce a răsturnat alți lideri sub acuzația că ar fi fost agenți ai lui Liu.

Deși se cunosc puține lucruri despre primele patru soții ale lui Liu, cea de-a cincea soție a sa, Wang Guangmei, a dobândit o mare notorietate în timpul Revoluției Culturale pentru stilul ei de viață „burghez”. Liu a avut cel puțin opt copii, iar unul dintre ei, Liu Yuan (de la Wang), a devenit general în armata chineză și un birocrat guvernamental de nivel mediu. Detalii: https://www.britannica.com/biography/Liu-Shaoqi/Possible-causes-of-Lius-fall

Videoclip: Liu Shaoqi getting publicly humiliated by the Red Guards – https://www.youtube.com/watch?v=9n4ixahxJG4

Ce merită să reținem despre fostul potențial viitor numărul 1 în RPC? Liu a fost înlăturat din toate funcțiile sale și expulzat din partid în octombrie 1968. După arestarea sa, Liu a dispărut din ochii publicului. La cel de-al nouălea Congres al partidului, Liu a fost denunțat ca trădător și agent inamic. Zhou Enlai a citit verdictul partidului, potrivit căruia Liu a fost „un trădător criminal, agent inamic și un sclav în slujba imperialiștilor, a revizioniștilor moderni și a reacționarilor din Kuomintang”. Condițiile lui Liu din închisoare s-au înrăutățit după ce a fost denunțat la Congres și a murit la scurt timp după aceea. A murit în închisoare, din cauza unor complicații provocate de diabet, la data de 12 noiembrie 1969, sub un nume fals, în Kaifeng, și a fost incinerat a doua zi.

Liu Shao-ch’i

Fotografie: Captură ecran, Liu Shao-ch’i, cel de-al doilea președinte al Republicii Populare Chineze este umilit în public.