Locuinţa de la ţară a Împăratului

Înainte de a fi rege, Frederic cel Mare debutase cu o broşură de filosofie, „Antimachiaveli“. Mană cerească pentru oaspeţii săi. Aveau motiv să-l laude fără a risca să treacă drept nişte linguşitori!

Castelul e banal, ca multe altele pe la care m-am perindat în existenţa mea de turist. Chiar la intrare, în binecunoscutul stil nemţesc, dai peste toaletă. Turiştii se învîrt de colo pînă colo căutînd disperaţi justificarea banilor daţi ca să ajungă pînă aici. Sincer să fiu, nici eu nu văd vreun motiv. Singurul loc de atracție pentru turiști e spărtura din gardul din sîrmă care apără o suprafață cu  pietriş.  Din motive care nu țin, totuși, de Istoria Germaniei, gardul are o spărtură prin care-și  poţi vîrî capul pentru a fi prins în fotografia de pus pe Facebook.

Pe la jumătatea clădirii, observ o coadă respectabilă. Dînd curs străvechii învăţături de a nu-ţi scăpa nimic din ceea ce întîlneşti în cale, mă aşez şi eu la rînd. Ca să descopăr, după vreo jumătate de oră de aşteptat, că nu era vorba decît de o fereastră uitată deschisă de personalul muzeului.

Şi cu toate acestea, cînd mi-a venit rîndul la spărtură, mi-am lungit gîtul înăuntru, m-am uitat de cîteva ori la duşumeaua goală, la pereţii care nu erau altceva decît nişte pereţi. Şi am plecat mulţumit că mi-am îmbogăţit cultura generală cu o privelişte absolut inutilă.

De la Palat coboară în trepte o plantaţie de viţă de vie. E viţă de vie. Clar şi categoric. Cu toate acestea, toţi cei care merg la vale, simt nevoia să apuce o frunză şi s-o pipăie. După care, întorcîndu-se către nevastă, iubită, nepoată, mă rog, către partea feminină a cuplului, să confirme cu aerul unui inginer horticultor: Da, e vie!

Pagini: 1 2